Mai sunt cinci minute până la pauză. Și apoi urmează ultima ora. Tot matematică.

“Cine a avut ideea să ne pună două ore de matematică una după alta la final de săptămână n-a prea fost deștept”, îi șopti Dan colegului de bancă.

“Și eu am obosit”, răspunse mai calm acesta.

Profesoara explica fără oprire.

“E drept că mai sunt doar câteva săptămâni până la BAC, dar și prea multă matematică strică”, își continuă gândurile Dan… ”Și colegii ce cuminți stau! Oare numai eu sunt plictisit?”. Dan își aruncă o privire către colegii săi, să se convingă. “Nu sunt singurul care nu are chef de mate acum. O fată butonează ceva pe sub bancă, o alta fixează cu privirea fereastra, un coleg e pus capul pe bancă, un altul își copiază ceva dintr-un caiet, altul are căștile în urechi…Iar profa’, își ține discursul ei și înșiră formule pe tablă. Abia dacă pot ține pasul să copiez în caiet, dar să mai și înțeleg ce zice ea. Vai, de n-am da BAC-ul la matematică, aș fugi mâncând pământul”, își continuă Dan monologul. 

Imediat se sună și în pauză lui Dan îi vine o idee. Cum să spargă monotonia ultimei ore de matematică? Îi vine un gând năstrușnic ce imediat prinde contur în mințile plictisite ale colegilor. Cu 10 minute înainte să se sune de ieșire… când ceasul indică ora 12:40… toți elevii să bată din palmele o singură dată cât să o sperie pe profesoară. Tuturor li s-a părut amuzantă ideea și parcă ora a trecut mai ușor, în așteptarea isprăvii.

Așa cum au stabilit, la 12:40 s-au înțeles dintr-o privire și au bătut cu toții din palme o secundă. Nu a fost o sincronizare perfectă, dar a fost suficient cât să o sperie pe profesoara care era cu fața la tablă.

“Cine a făcut asta?”, a întrebat ea brusc.

Un răs zgomotos a acoperit clasa.

“Ei bine, a cui a fost ideea?”

Liniște completă. Toți zâmbeau pe sub mustăți în timp ce priveau pe sub bănci.

“Nu a fost prea amuzant. Dar nu vă voi pedepsi pentru asta. Rămâne între noi, dar vreau ca la sfârșitul orei cel ce a avut ideea să rămână puțin în clasă. De fapt, va spun acum tema și puteți pleca. Se sună de ieșire în 5 minute”, continuă profesoara cu un calm inexplicabil.

Într-un minut sala de clasă era goală.

Dan zâmbea cu subînțeles în timp ce se apropia de catedră.

“Nu v-ați supărat, doamna profesoară, nu-i așa? Uneori e cam plictisitoare matematica”.

Profesoara îl privi lung, foarte serios. Dan era de altfel unul dintre elevii buni, iar notele sale la matematică nu îngrijorau pe nimeni, doar că nu știa de ce azi se simțea așa obosit. O fi din cauza vremii… au înflorit copacii și el era “prizonier” la ora de matematică la început de weekend.

Profesoara rupse tăcerea cu un discurs memorabil:

“Uite ce e, Dan. Nu m-am supărat. Vă cred că v-ați săturat de matematică și de școală, dar mai aveți doar câteva săptămâni. Nu puteți ceda chiar acum. Însă ceea ce m-a împresionat azi, nu a fost ideea ta – nu prea inspirată de altfel – ci modul în care au răspuns colegii tăi la propunere. Dan, azi ai dovedit o capacitate extraordinară de a fi lider. Îți dai seama câtă încredere au avut colegii tăi în tine? Au răspuns ideii tale, riscând destul de mult. I-ai convins atât de repede să facă un gest nebunesc! Ești un lider între ei, dar ce fel de lider? Spre ce îi conduci? Va fi oare la fel de distractiv să îi împingi să facă ceva bun? Cum ar fi să îți folosești influența și să îi convingi să nu facă ceva rău, ci din contra, să aleagă binele? Poți fi un lider bun, Dan?”.

Tăcere.

Profesoara se îndrepta spre ușă în timp ce Dan spune cu glas stins:

“Nu am știut asta despre mine, doamna profesoară. Scuze că v-am speriat și vă mulțumesc pentru ce mi-ați spus”.

Dan a ieșit din școală. Îi trecuse plictiseala. O luă pe jos spre casă, admira copacii înfloriți și număra săptămânile până la examen. “Ești un lider…” erau cuvintele care îi răsunau în urechi. Îi mai spusese și mama că e un exemplu pentru cei trei frați mai mici, și tatăl l-a încurajat mereu să preia inițiativa, dar nu l-a întrebat nimeni atât de clar…”Ce faci cu influența ta? Spre ce îi conduci pe alții?”.

Dan zâmbea. Nu a fost o zi chiar așa de rea până la urmă.

Săptămâna următoare, marți…prima oră…matematică.

Profesoara intră în clasă fără să-și mai amintească de incidentul de săptămâna trecută. Ii erau dragi elevii și nutrea o doză de nostalgie știind că în curând se va desparți de generația aceasta. Era cea mai bună clasă de real și deși știa că uneori îi chinuia cu temele sau cu explicațiile lungi din clasă, elevii îi vor mulțumi într-o zi.

După “bună ziua” scurt de la intrare, privirea profesoarei a fost atrasă către catedra multicoloră. Erau acolo vreo 20 și ceva de lalele de toate culorile. Câte una de la fiecare elev.

“Se pare că acum e rândul meu să vă aplaud. Mulțumesc, copii. Să mai întreb cine a fost cu ideea?”