Nu este ceva mai epuizant într-o relație, de orice natură ar fi ea, precum gândul „oare s-o fi supărat?”

Fiindcă acest gând m-a chinuit ani întregi, până când am scăpat de el, și odată cu el și de oamenii care mi-l induceau obsesiv, am zis să scriu micul meu manifest împotriva supărăcioșilor. Totul a început într-o frumoasă zi de vară în care stăteam la masă cu ai mei când sună telefonul verde de pe hol. De partea cealaltă a receptorului, prietena mea cea mai bună. Aveam 10 ani, important de menționat. Domnișoara era ofuscată foc cum că nu-i vine să creadă ce am făcut, cum am putut să vorbesc așa despre ea și despre familia ei, și tot vorbea și vorbea și eu nu pricepeam nimic, m-a pălit o transpirație gravă și un nod în gând, nu înțelegeam de unde supărarea și, paradoxal, cumva mi-o și asumam. Poate am făcut eu ceva, de este ea așa de supărată. Știam că se supără foarte ușor. Tot timpul aveam grijă ca nu cumva să o deranjez în vreun fel. Îmi arunca o privire severă cu ochii ei mari și albaștri, foarte frumoși, de altfel, și închidea orice cale de dialog. Câteva zile bune nu mai scotea o vorbă, ba mă mai și ocolea pe stradă. Apoi, mă trezeam cu ea în fața porții ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Revenind la nefasta zi de vară în care se pare că aș fi făcut nefăcuta, fapta de neiertat – nici până astăzi nu știu exact care a fost problema – lucrurile s-au schimbat dramatic între noi. Supărarea nu a mai trecut în câteva zile, eu mă tot frământam  încercând să identific năzbâtia, nu am găsit-o, și uite așa au trecut aproape 20 de ani de atunci și eu tot am rămas cu amintirea nodului din gât, și cu senzația aceea de căldură pe care o simțeam în obraji. Am învățat ceva de aici? Ei bine, nu. În liceu și în facultate m-am înconjurat numai de „sensibiloși”. Nu cumva să-i deranjezi cu o vorbă, cu un fulg. Deși ei își permiteau să-mi vorbească fix cum voiau, să facă tot felul de glume nesărate sau să mă refuze fără niciun regret, eu trebuia să fiu la comanda lor de fiecare dată. Dacă nu-mi răspundeau la telefon, imediat mă întrebam dacă nu cumva s-au supărat. Poate am făcut ceva sau am spus ceva…

Ei bine, din fericire, am învățat de-a lungul timpului că nu sunt la dispoziția nimănui și că supărăcioșii sunt, de fapt, în esența lor, niște egoiști și egocentrici care au impresia că lor li se cuvine totul, că ești cumva dator să-i servești, și că ei nu au nicio obligație față de nimeni.  Ba mai mult, mi-am găsit prieteni  (și soț) care sunt foarte deschiși pentru orice tip de comunicare, pentru îmbunătățirea relației și, sub nicio formă, nu pot fi numiți „supărăcioși”. Bine, dacă îți propui, sunt sigură că-l poți deranja și cel mai „puțin deranjabil” om.

 Nici nu mi-am închipuit cât de bine poate fi atunci când nu ești tot timpul stresat că poate prietenul sau prietena s-a simțit jignit de ceva. Să fii tot timpul sigur că, dacă ceva nu este ok, îți va spune direct, și va încerca să creeze punți de legături, nu le va rupe într-un mod pueril. Și, de asemenea, la rândul tău să poți spune ce te deranjează sau ce ți-ai dori de la relația respectivă. În definitiv, totul se poate rezolva prin comunicare sinceră și deschisă.

Pentru acesta însă, trebuie să cauți oamenii în care merită să investești timp și sentimente, să fii selectiv. Christophe André[1] distingea între trei categorii de supărăcioși, sau hipersusceptibili, cum îi numește psihoterapeutul: timizii care au probleme serioase cu stima de sine, narcisiștii cărora li se cuvine totul și, nu în ultimul rând, paranoicii care cred că totul este o conspirație împotriva lor.

Nu vreau să sugerez să evitați definitiv cele trei tipologii identificate de Christophe André, însă, în ceea ce mă privește, am ajuns la concluzia că am resurse limitate, așa că prefer să fiu foarte atentă când vine vorba despre oameni. Dacă prietenia este o oglindire într-un alter-ego, cum spunea Brâncuși, atunci eu nu vreau să mă văd într-un supărăcios.