Una dintre poveștile cu care am crescut atât eu, cât și majoritatea celor din generația mea, a fost captivanta aventură a lui Tarzan. Îmi amintesc că stăteam seara cu bunicii mei și savuram împreună câte un episod din serialul Tarzan și Cheetah. Nu lipseau covrigii cu mac și bomboanele cu mentă. Interesant este faptul că scenele care încă îmi persistă în mine, deși au trecut mulți ani de atunci, sunt cele în care aristocrata Jane îl învață pe Tarzan bunele maniere: cum se ține în mână (cu degețelul ridicat) o ceașcă minusculă de ceai, în ce ordine se pun tacâmurile și cum se așază la gât sau în poală șervetul de masă. O simpatică lecție de bune maniere mai ales datorită stângăciei iremediabile a lui Tarzan contrariat de utilitatea unor astfel de maniere în junglă. Avea dreptate, sau nu, Tarzan? Care era, în contextul dat, utilitatea unor astfel de deprinderi? Dincolo de un exercițiu simpatic de testare a rezistenței în fața afluxului de elemente așa-zis „civilizatoare”, evident că utilitatea era nulă. În junglă, utile sunt doar deprinderile care-ți asigură supraviețuirea. Același principiu se extinde însă și asupra „junglei” sociale în care noi toți încercăm, și învățăm, de la cea mai fragedă vârstă, să supraviețuim. Dacă în jungla reală musculatura, simțurile ascuțite și inteligența brută sunt factorii care-ți pot asigura supraviețuirea, în jungla socială avem nevoie să cultivăm alte trăsături. Supraviețuirea nu este singurul deziderat, vrem să trăim bine, și să fim fericiți, împliniți, și alte adjective de acest fel care au o valoare semantică ambiguă în funcție de proiecțiile fiecăruia. Fie că ne place sau nu, acceptarea și simțul apartenenței sunt cruciale pentru „supraviețuirea confortabilă”. Prin „supraviețuire confortabilă” înțeleg nu doar subzistență, ci și un trai bun și frumos. Ei, și ca să fim acceptați, avem de respectat un cod social destul de divers și care variază semnificativ de la o cultură la cealaltă. În articolul de față nu voi lista o serie de bune maniere, respectiv de modele comportamentale statice care ar trebui să ne ghideze viața socială. O recomandare de lectură în această direcție ar fi cartea Bunele maniere mic tratat de supravieţuire în societate, Asfa-Wossen Asserate, Ed. Nemira, Bucureşti, 2007. Mă interesează mai degrabă câteva principii generale de relaționare pe care le-am învățat din interacțiunile pe care le-am avut până în momentul de față cu prietenii, colegii sau cunoscuții. Chiar și după o banală conversație de câteva minute (deși, să nu uităm, aparențele pot înșela) de cele mai multe ori iei decizia, cumva irațional, să cultivi sau nu relația respectivă. Încă din primele secunde unii oameni îți sunt simpatici, și alții… mai puțin simpatici, ca să spun așa, deși, nu știu cum se face, dar și antipatia, fie ea și una fără temei, există. Ei bine, de aici ar trebui să pornim. Și anume de la modul în care îi privim pe cei din jurul nostru. Până la proba contrarie, să nu uităm de prezumția de nevinovăție. Prima impresie este cea care, poate incorect, ne fixează într-o căsuță din care greu, dacă nu imposibil, ne detașăm. Reciproca este și ea valabilă. „Citim” oamenii și nu mai revizuim decât rareori lectura inițială, ceea ce este, din experiența mea, o mare greșeală. Cuvântul cheie în această ecuație, fie că vorbim despre bune maniere la modul general, fie că avem în minte doar tainele relațiilor interumane, este RESPECTUL. Pasăre rară în „jungla civilizată”. De foarte multe ori aparența respectului nu este decât o bună disimulare, o atitudine insidioasă menită să ne asigure propriul confort în detrimentul celorlalți. Și nu vorbim doar de respectul pentru semeni, ci și despre respectul pentru natură sau pentru divinitate. Aici se naște un paradox: știți de ce ne este greu să-i respectăm pe ceilalți? Pentru că nu avem respect de sine. Cum bine zicea Tudor Arghezi „ca să fii respectat, începe prin a te respecta”, și reciproca e valabilă, „ca să respecți pe alții învață mai întâi a te respecta pe tine”. Îmi vine în minte un aforism din Platon care, deși are alt subiect, implică același principiu: „căutând binele altora, îl găsim pe al nostru”.

Ar părea că supraviețuirea nu are mai nimic în comun cu respectul, dar nu-i chiar așa. De pildă, animalele de pradă, prin poziția corpului, își anunță potențiala pradă dacă au de gând să atace sau nu. Mai au și ele momentele lor de simplă plimbare când detensionarea plutește în aer. Și, surprinzător, actul în sine nu implică o operațiune de camuflare prin expunere. E o convenție, așa cum și anumite triburi de prin Amazon, și nu numai, au grijă ca prin comportamentul lor să nu dezechilibreze flora și fauna care-i înconjoară, ba chiar au un întreg ritual prin care își arată respectul pentru animalele pe care le sacrifică.

Cu riscul de a plictisi, voi conchide reiterând că fundația pe care ar trebui să ne construim orice relație socială, fie că vorbim despre o relație de dragoste, prietenie, amiciție sau „de serviciu”, este respectul. Despre celelalte principii sau bune maniere indispensabile pentru relațiile din viața noastră, în partea a doua a acestui articol.