Azi. Eu. M-am întors de la dezintoxicare. Pe bune.
Da, astăzi mi-am încheiat “săptămâna fără Facebook”, o așa-zisă provocare de-a mea. Am profitat de faptul că în față îmi stătea o perioadă foarte încărcată și am zis să scot acest drog de pe lista de activități zilnice. Și a fost o experiență extrem de interesantă. E ciudat cum îți dai seama cât de mult îți lipsește un lucru atunci când nu îl mai ai. De abia când l-ai pierdut observi locul pe care îl ocupa în viața ta. De fapt, observi doar golul rămas. Și să nu mai vorbesc de persoane…
În plus, parcă tocmai în această perioadă aveam cea mai mare nevoie de Facebook. Informații despre școală pe care le ratam, status-uri pe care trebuia să le citesc, persoane cu care trebuia să vorbesc și alte “urgențe” de genul. Am rămas surprins că, deși nu mă consideram prea strâns legat de rețeaua de socializare, îmi era greu fără ea. Și îmi era greu să nu o deschid, la fiecare pas. O limitare conștientă în lipsa limitelor te împinge la capătul voinței. A alege să nu intru pe Facebook 7 zile, petrecând 4 din ele pe Internet, a fost o decizie mult mai greu de practicat decât dacă eram izolat 7 zile în vârf de munte. Să poți să faci și să nu faci, atunci dai dovadă de voință.
Am avut mai mult timp liber săptămâna asta. Și nu vă gândiți că nu știu câte ore, ci câteva minute, dar prețioase. De obicei, când aveam 5-10 minute moarte, intram pe Facebook. Mai postam o idee de prin nu știu ce carte culeasă, mai vedeam o poză, mai dădeam un share. În lipsa virtualului însă acele minute au fost, ele însele, o provocare. Îmi amintesc că luni dimineață mai avem 5 minute până să plec la școală și că mi-a fost extrem de greu până am găsit ceva cu care să le umplu. M-am întins în pat si am privit, pur și simplu, tavanul. A fost extraordinar! E surprinzător că ne-am învățat atât de mult să alergăm și că nu mai știm ce e liniștea. Am avut timp să stau cu mine. Să privesc o ninsoare pe geam, să ascult vântul cântând și multe alte chestii mărunte, dar care dau culoare și farmec vieții.
M-a încercat și un sentiment de rupere de ceilalți. Aveam impresia că nu mai știu nimic de nimeni și că am pierdut atâtea. Când am reintrat mi-am dat seama că nimic nu s-a schimbat. Oamenii își pun status-uri tot din singurătate. Tot pozele care le plac și în care au ieșit bine le postează. Tot dau share la melodii stresante și invitații la jocuri idioate. Aceeași oameni. Aceeași oameni cu care crezi că ai o legătură doar pentru că interacționezi pe Facebook. Aceeași oameni care îți dau impresia că se lasă cunoscuți. De fapt, e doar o lustruire a unei măști pe care toți ne-o punem. O lustruire pe care Facebook-ul a făcut-o inimaginabil de posibilă. Suntem aceeași oameni triști, săraci, obosiți; în lumea virtuală însă suntem veseli, bogați, interesanți. Și virtuali.
Așa a fost la dezintoxicare…de Facebook. Încep să mă gândesc serios să experimentez o lună. Iar apoi, cine știe, poate se închide definitiv. Există o lume prea reală în jur ca să o dau pe o alta virtuală, - populată, dar seacă. O lume cu relații mai rare, dar mai calde. Dar chiar dacă nu, se recomandă, din când în când, (cel puțin) o săptămână la dezintoxicare. E loc pentru toți. Și deschide ochii pentru minuni…
