Pe lângă expunerea și explicarea evenimentelor politice, a războaielor, a faptelor abominabile și a personalităților tiranice, istoria ne-a lăsat un tezaur de situații interesante, de momente și descrieri hazlii, de informații sau întâmplări „picante”, dupa cum urmează:

Procesul intentat șoarecilor de câmp

Pocesele intentate animalelor au fost un fapt obișnuit în Europa medievală vreme de sute de ani. Într-o localitate britanică, la 1519, în fața judecătorului s-a înfățișat Simon Fliss pentru a depunde în numele concetățenilor săi o plângere împotriva șoarecilor de câmp care le pricinuiau mari pagube. Procesul s-a desfășurat după toate regulile, cu respectarea legilor, cu avocat și procuror.

În cele din urmă, s-a dat sentința, care suna cam așa: „După audierea acuzării și a apărării, precum și a martorilor, se hotărăște că animalele dăunătoare cu numele de șoareci de câmp sunt obligate să evacueze ogoarele și pășunile comunei Stilfs și să se mute în termen de 14 zile, fiindu-le interzisă în veci întoarcerea pe meleagurile de unde au plecat; dacă, însă, vreuna dintre rozătoare este gestantă sau dacă din cauza vârstei fragede n-ar putea suporta călătoria, pentru acestea se asigură ocrotirea încă 14 zile; în schimb, toți cei în stare să călătorească trebuie să plece la termenul fixat.”

Animale la bara acuzaților

Animalele acuzate de diverse încălcări ale legii sau ale ordinii publice erau initial întemnițate alături de semenii lor bipezi, hrănite și păzite de gardieni. După ce judecătorii pronunțau sentința, animalele erau obligate să-și accepte sentința prin care erau condamnate la biciuire, la mutilare sau la moarte, de obicei, prin spânzurătoare. Uneori, pentru a crea imagini mai grăitoare, animalul inculpat era îmbrăcat cu pantaloni și vestă, iar pe față i se punea o mască umană.

Nu întotdeauna însă animalul infractor trebuia s-o sfârșească în ștreang. O lege din Sardinia anului 1395 prevedea că, dacă un măgar intră pentru prima data într-un loc interzis, i se va tăia o ureche. În caz că nu trăgea concluziile de rigoare și se făcea vinovat de o nouă încălcare a proprietății, i se tăia și cea de-a doua ureche. În Rusia țaristă, un berbec care avea obiceiul să împungă a fost condamnat la deportare în Siberia. Așa că năstrușnicul animal și-a sfârșit zilele departe de plaiurile natale, de familie și de prieteni.

Pseudo-executări

Mult răspândită în trecut, pedeapsa cu moartea trebuia să cunoască în mod obligatoriu o finalitate, să fie adusă la îndeplinire, chiar și atunci când făptașul lipsea. În acest caz, după ce tribunalul rostea sentința, se confecționa o păpușă de paie care ținea loc de condamnat.

Păpușii i se citea, în mod solemn și în public, hotărârea de a-i fi curmată viața, după care călăul o spânzura, o ardea sau îi tăia capul. Dupa ce pedeapsa capitală a fost înfăptuită, toți plecau la casele lor, mulțumiți că s-a făcut dreptate și au mai scăpat de un răufăcător.

Clopotul nechibzuit

În 1498, la Florența, a fost condamnat la biciuire un clopot de biserică, acuzat că a sunat prea convingător când niște călugări rebeli au tras de frânghie. Drept urmare, clopotul a fost urcat într-un car tras de măgari și purtat prin tot orașul ca să fie făcut de rușine. În spatele carului mergea călăul care-l biciuia cu strășnicie... să se învețe clopotul minte și, altă dată, să știe „să-și țină gura”.

Surse bibliogafice:
Alin Pop, „Istoria prin întâmplări picante”, București, editura Corint, 2005