Este aproape incredibil că Isus a vindecat 10 leproși simultan în relatarea din Luca 17. Fără prea mult fast, El le poruncește: „Duceți-vă și arătați-vă preoților.” Leproșii pleacă la drum iar pielea le este vindecată.

Cu siguranță că aceasta a fost o ocazie în care Isus ar fi putut face un adevărat spectacol, dar nu a făcut-o. El nu a fost niciodată interesat de faimă. Totuși, ceea ce pentru El a fost de necrezut a fost lipsa de recunoștință din partea foștilor leproși. Doar unul s-a întors din drum ca să-I mulțumească pentru minunea făcută. Doar unul.

Așa cum relatează Biblia, „Unul din ei, când s-a văzut vindecat, s-a întors, slăvind pe Dumnezeu cu glas tare. S-a aruncat cu fața la pământ la picioarele lui Isus și I-a mulțumit. Era samaritean.” (versetele 15-16). Șocat fiind, Isus a întrebat: „Oare n-au fost curățiți toți cei zece? Dar ceilalți nouă unde sunt? Nu s-a găsit decât străinul acesta să se întoarcă și să dea slavă lui Dumnezeu?”

Din păcate pentru ei, 90% dintre leproși nu au primit cel de-al doilea și cel mai important dar pe care Isus voia să li-l ofere. Singurului și mulțumitorului samaritean Isus i-a spus: „Scoală-te și pleacă; credința ta te-a mântuit.” Chiar mai important decât sănătatea trupească, viața spirituală a acelei persoane fusese restaurată.

Scriptura nu menționează motivul pentru care ceilalți leproși nu s-au întors să-I mulțumească lui Isus. Dar din reacția pe care El a avut-o, era clar că singurul răspuns firesc pe care ei ar fi trebuit să-l aibă ar fi fost acela de mulțumire.

Recunoștința - o cale de acces către Dumnezeu

Devenind o disciplină spirituală, recunoștința ne repune în legătură cu Dătătorul și Îi mărește Lui raza de acțiune în viețile noastre. Cum? Iată o ordine teologică extrem de importantă pentru înțelegerea acestui fenomen: recunoștința precede umilința, ceea ce precede harul lui Dumnezeu.

Să începem cu recunoștința. Recunoștința a fost numită și disciplina spirituală „de scăpare”. După cum ne sugerează și Psalmii 100:4: „Intrați cu laude pe porțile Lui, intrați cu cântări în curțile Lui! Lăudați-L si binecuvântați-I Numele!”. Atunci când Îi suntem recunoscători lui Dumnezeu, nu-I mulțumim doar pentru lucrurile materiale care ne umplu spațiile de depozitare, ci și pentru El Însuși.

Recunoștința precede umilința pentru că scoate la iveală nevoia noastră după Dumnezeu. Umilința vine din inimă, și recunoaște că toate binecuvântările au fost primite, nu câștigate. Ea ne ajută să înțelegem cât de neînsemnați și săraci suntem în fața Dumnezeului Atotputernic. Nu putem intra în Împărăția lui Dumnezeu, să fim salvați sau nici măcar nu-L putem iubi pe Dumnezeu fără ca El să ne fi iubit mai întâi.

Într-adevăr, umilința este cea mai bună poziție pe care o putem adopta în fața lui Dumnezeu, pentru că permite harului lui Dumnezeu să ne inunde viețile. Așa cum Iacov spune în capitolul 4 cu versetul 6: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar dă har celor smeriți.” Din moment ce harul lui Dumnezeu reprezintă puterea Lui, cu cât vom fi mai recunoscători față de El, cu atât mai multă putere vom primi de la El. Pe măsură ce vom face din această cale de acces un obicei, vom putea experimenta mai mult puterea și prezența lui Dumnezeu în viețile noastre.

Ce se întâmplă atunci când suferim?

Recunoștința vine parcă de la sine atunci când am obținut locul de muncă mult visat sau ne-am găsit partenerul de viață mult așteptat. Și este la fel de ușor să înălțăm o scurtă rugăciune de mulțumire atunci când scăpăm doar cu o avertizare în loc de o amenda pentru încălcarea limitei de viteză. Dar ce se întâmplă atunci când lucrurile nu ies așa cum ne-am dori? Cum reacționăm când ni se întâmplă o tragedie? Mai putem fi recunoscători și în situațiile acelea?

Este adevărat că viața nu este mereu un bufet suedez plin cu circumstanțe delicioase de unde putem alege ce să ne punem în farfurie. Câteodată suntem serviți și cu o mâncare de lămâi. Din fericire, recunoștința creștină nu ne îndeamnă să „facem din lămâi o limonadă” - un clișeu des întâlnit în cărțile de dezvoltare personală. Cu siguranță că evenimentele neplăcute ne șlefuiesc și ne transformă caracterul, dar nu înseamnă că pur și simplu trebuie să zâmbim și să ne prefacem că totul este bine.

O teologie a recunoștinței care nu permite prezența mâhnirii și a durerii în momentele grele este o teologie eronată, dacă nu chiar impertinentă. Vă puteți imagina un trecător care i-ar spune lui Isus pe cruce „Nu te mai încrunta. Zâmbește!”?

Acceptarea situațiilor dificile și a evenimentelor tragice din viață poate fi copleșitoare uneori. Dar însușirea unei inimi pline de recunoștință ne ajută să înțelegem că nu trebuie să privim mereu partea bună a lucrurilor. Nu ne ajută cu nimic să conștientizăm că lucrurile ar fi putut merge și mai rău de atât. Recunoștința noastră nu trebuie să se bazeze niciodată pe circumstanțe, ci pe o Persoană.

Răspunsul la durerea și suferințele noastre nu îl reprezintă noile circumstanțe în care ne aflăm, ci
însuși Dumnezeu. Isus a venit nu doar să sufere pentru noi, ci și împreună cu noi. Isaia Îl descrie pe Hristos ca fiind „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.” (53:3) Isus ne înțelege durerea și suferințele mai bine decât credem noi.

Atitudinea de mulțumire se bazează puternic pe asigurarea că Dumnezeu ne va răsplăti pentru fiecare situație neplăcută prin care am trecut, fie în timpul acestei vieți, fie în cea viitoare. „El va șterge orice lacrimă din ochii lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21:4)

Această promisiune ne ajută să împlinim îndemnurile Scripturii: „Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Multumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:16-18)

Cu toate acestea, este foarte ușor să trecem cu vederea binecuvântările primite în prezent de la Dumnezeu atunci când durerea ne copleșește. Nu o dată ne-am încleștat pumnul împotriva cerului într-un moment de agonie. Dar chiar și atunci, Dumnezeu nu își retrage darurile Sale de la noi. El este atât de bun. Pe de cealaltă parte, dacă am fi fost în locul lui Isus, probabil că am fi înlocuit vindecarea oferită leproșilor cu niște blesteme. Sau cel puțin i-am fi îmbolnăvit la loc cu lepră. „Să se învețe minte să fie recunoscători!”

Dar ceea ce l-a ajutat pe samaritean să primească darul veșniciei a fost iubirea, nu intimidarea. Un simplu „Mulțumesc” va aduce mereu binecuvântări nebănuite. Nu putem să-L influențăm pe Dătător, dar putem aștepta mereu un dar nemăsurat: puterea speranței. Numai atunci vom privi lucrurile obișnuite precum apusurile de soare, cina cu un prieten sau patul confortabil în care dormim ca pe niște binecuvântări nemeritate. Dacă suntem recunoscători, fiecare zi va fi o căutare de comori.