Dacă ar fi să fac cel mai frumos rezumat al unei vieți,  acela ar fi iubire. În alcătuirea ei, ca un sâmbure de nucă, dospește îndelung cel mai nobil sentiment din câte poate avea omul.

Cine nu a purtat niciodată iubirea pentru cineva, acela, chiar cel mai bogat de ar fi, nu a trăit niciodată cu adevărat. Am auzit deseori la bunicii mei că de la o anumita vârstă, când lași tumultul lumii prea grăbite, iubirea rămâne oaza de speranță, picătura de adevăr de care avem nevoie și  de care ne agățăm cu disperare, iubirea ține loc cerului din noi, ține locul speranței și devine indicator al profunzimii cu care ne trăim viața. E șansa noastră către mai bine și deschiderea către o lume mai bună. 

Mă gândesc adesea ce înseamnă normalitatea în iubire, că filmele de dragoste cu final fericit sunt create în ciuda noastră. Mă gândesc și la iubirea în care nici măcar partenerii nu mai cred, ci au rămas pe poziții împinși doar de determinarea de a defila cu niște sentimente pe cale de dispariție.

Mă gândesc la acea iubire luminoasă, caldă, profundă, cu o aură care vrăjește, sinceră, care îți face poftă să iubești și să te lași iubit, care te apropie de cer.

Trăim într-un context social din care nu sunt mândră că fac parte, marcat de paradigma schimbării și a relativismului valoric, într-un context în care atașamentul a doi oameni unul față de celălalt pe termen lung, a devenit rar și dificil. Observ cu mâhnire că din ce în ce mai multe cupluri de vârsta mea se despart.  Trăim într-o vreme în care preferăm să înlocuim decât să reparăm, fiind mai degrabă abili să judecăm decât să iertăm. Pe rețelele de socializare ne  pozăm mâncarea și ne manifestăm egoul sub toate formele sale, insistăm să ne arătăm iubirea pe rețelele de socializare, o arătăm in ipostaze ciudate, poate chiar prea intime.

Pe la restaurante și saloane de nunți, sunt din ce în ce mai puține evenimente, din ce în ce mai puțini oameni care aleg să se căsătorească și din ce în ce mai multe divorțuri... Ce se întâmplă oameni buni? De ce renunțăm atât de repede la oameni? Eu cred că odată ce internetul a luat amploare, accesul la informație, multă cantitativ, dar slabă ca valoare, a mutat polii de referință  ai educației primordiale în afara familiei.

A apărut un curent modernist care blamează monogamia, s-a ajuns sa ni se dea exemple din regnul animal în care un mascul are mai multe femele. De ce așa? Pană la urmă religia ne învață să nu ne urmăm instinctul și bine face. Nu suntem niște animale ghidate de instincte. Iubirea o dai în mod conștient și asumat cuiva pe care tu ai ales să îl iubești!

Exercițiul pe care ar trebui să îl facem este acela al educației și maturizării afective de care cu toții avem nevoie. Toată lumea are nevoie de afectivitate, nu cunosc om care să se simtă foarte bine complet singur. Chiar și în subconștient scăpând dintr-o relație, îți spui curajos “Nu mai îmi trebuie”, pentru ca apoi la primul  moment de singurătate să te întrebi: “pe mine cine mă ține în brațe?”

Ok, atunci de unde putem învață iubirea din alte surse decât din primii ani de acasă si Biblie? Mi-am pus aceasta întrebare, gândindu-mă ce pot eu sa fac? Și dacă iubirea este scrisă genetic în codul nostru, atunci de ce alegem astăzi cu atâta îndârjire să inhibăm mesajele de iubire și să renunțăm atât de repede la oameni?

În concluzie, este mult de scris despre iubire și mi-aș dori să o înțelegem mai bine, nu superficial și să nu învățăm iubirea într-un mod dureros, să nu fim nevoiți să trecem prin suferință ca să învățăm.