Odată cu instaurarea imperiului lui Alexandru cel Mare în secolul al IV-lea î.Hr., toate cetățile Greciei sunt cucerite, iar Alexandru este numit șeful Confederației elene. După moartea sa, Grecia este sfâșiată de nenumărate războaie ce produc repercusiuni majore asupra concepțiilor de viață susținute de anumiți gânditori.

Deoarece idealul cetății s-a diluat, pierzându-și autonomia, omul nu se mai poate realiza ca zoon politikon, rămânându-i doar posibilitatea de a se realiza ca individ, prin libertatea interioară a spiritului. Concepția ce prevalează la majoritatea gânditorilor postsocratici se întemeiază pe cuvântul ataraxie, ce înseamnă absența tulburărilor sufletești, indiferența față de vicisitudinile vieții, oferind un mijloc optim de a trăi.

Primul dintre marile curente filosofice de gândire a fost cinismul. Contemporan cu Socrate, Platon și Aristotel, acest curent a fost fondat de Antistene, însă reprezentantul său cel mai ilustru a fost Diogene.

Despre Diogene istoria a reținut o serie de anecdote destul de controversate. Cea mai celebră dintre ele este cea în care îl apostrofează pe Alexandru cel Mare, care venise să îl cunoască: „Dă-te la o parte din soarele meu!”. Diogene recomanda să trăiești gol, el însuși locuind într-un butoi, pe care îl muta dintr-un loc în altul. Toate aceste acte de bravadă însemnau refuzul provocator de a depinde de lucrurile materiale, care nu sunt vitale și de convențiile sociale artificiale. „Înțelept este cel ce trăiește numai după legile naturii” (Francis Collet, Ghid de cultură generală, Ed. Lider, 2014).

Întemeietorul stoicismului a fost Zenon din Citium (325-264 î.Hr.). El și-a transmis învățătura sub un portic, stoa în greacă, de unde expresia „filosofii de sub portic” pentru a-i desemna pe stoici. Alți doi mari reprezentanți ai stoicismului au fost Seneca, perceptor al lui Nero, și Epictet, care era doar un simplu sclav la Roma. Stoicii credeau într-un fel de panteism – Dumnezeu este constituit din tot ce există. Universul este armonios, coerent, iar răul particular se află în sincronie cu binele general.

Morala stoică este guvernată de patru principii: voința este cea care condiționează fericirea, de aceea omul poate fi fericit doar dacă trăiește ceea ce dorește în deplină libertate.

Al doilea principiu este supunerea față de ordinea lucrurilor, care e perfectă așa cum este dată. De aceea, omul nu își poate reprezenta lumea decât așa cum i se prezintă de către ordinea naturală a lucrurilor.

Al treilea principiu este libertatea. A accepta armonia universului înțelegând necesitatea ei este un demers al rațiunii, iar contopirea destinului individual cu ordinea universală a lucrurilor este un demers al libertății.

Ultimul principiu este discernământul; cu ajutorul lui putem deosebi cele două mari categorii de obstacole în calea destinului uman: prima este categoria obstacolelor implacabile, asupra cărora omul nu are nici un fel de putere, cum ar fi bătrânețea, suferința sau moartea. În privința lor, doctrina stoică îndeamnă la indiferență pentru a scăpa de sclavia fricii. A doua categorie de obstacole sunt cele asupra cărora omul poate acționa. Acestea sunt, în special, pasiunile considerate maladii spirituale sau boli ale sufletului, care subjugă ființa omului prin dependența de ele și pe care omul trebuie să le stăpânească cu ajutorul voinței.

Cea mai mare idee stoică este aceea că lucrurile nu au decât importanța care li se acordă. Așadar, întărirea voinței prin exercițiul constant pe panta abruptă a virtuții este, totodată, calea cuceririi adevăratei libertăți.

Imagine: grup statuar din Corint, reprezentând scena întâlnirii lui Diogene cu Alexandru cel Mare