Roberto Benigni a „recidivat” în 2005, la 8 ani după succesul filmului La vita è bella, cu o nouă comedie plasată în circumstanțe dramatice – este vorba despre La tigre e la neve, despre o poveste de dragoste plasată în timpul războiului din Irak (din 2003). Scris și regizat de Benigni, filmul îl are în rolul principal, acela al unui poet și profesor universitar pe nume Attilio de Giovanni, tot pe Benigni, iar partenera de pe ecran este aceeași Nicoletta Braschi care i-a fost „principessă” în La vita è bella. Pentru cei care au văzut La vita è bella aș putea spune că acest al doilea film este ca un fel de continuare al celui dintâi. Atenție, nu am spus „continuare”, ci „ca un fel de”. Este un film-soră. Personajele sunt altele, circumstanțele și cadrul poveștii sunt diferite, însă cei doi eroi principali – Attilio și Vittoria – vin din aceeași sursă, au profiluri asemănătoare, povestea lor este similară în anumite puncte. El, Attilio, este un mic caraghios, numai piele și os, cu părul răvășit, plin de viață și de energie, inventiv, locvace, uituc, incredibil de îndrăzneț și iremediabil de îndrăgostit. Ea, Vittoria, este mai rezervată, asemenea unei fortărețe care se lasă cu greu cucerită. La tigre e la neve este mai degrabă o fantezie decât o poveste ancorată în realitate. Poetul îndrăgostit va face imposibilul ca să ajungă la iubita sa, rănită în Irak, în timpul războiului, pentru a-i salva viața. La tigre e la neve nu este însă un film de război și nici măcar antirăzboi, așa cum au sperat unii, doar pentru a fi dezamăgiți. Filmul este pur și simplu o odă închinată dragostei. Benigni este Benigni la fel cum Chaplin era Chaplin și mai toate personajele lui erau Micul vagabond. El, Benigni, abordează subiectele, chiar și pe cele grave, în felu-i caracteristic. Deloc întâmplător, eroul filmului este un poet cu capul în nori, iar dragostea este tratată poetic, în termeni idealiști, în această poveste romantică. Scenariul în sine este presărat cu versuri din operele unora dintre marii poeți ai lumii. Aș spune că povestea de fundal – războiul din Irak și eforturile pentru salvarea vieții Vittoriei – îi servește lui Benigni ca rampă sau scenă pentru numeroasele lui giumbușlucuri și poante, unele dintre acestea destul de reușite (adică veți râde). Într-una dintre secvențe, Attilio, călare pe motocicletă și plin din cap până în picioare de flacoane cu medicamente, este oprit de soldații americani, speriați că este terorist sinucigaș. Într-o altă secvență, poetul își bate capul să convingă o cămilă să meargă în direcția potrivită. Spumoase sunt și secvențele de la spitalul din Bagdad, unde Attilio își găsește de lucru în jurul patului în care Vittoria zace inconștientă. Poate că unele lucruri ar fi trebuit explicate mai în amănunt sau lăsate pe dinafară… de exemplu, sinuciderea poetului irakian Fuad (prieten al lui Attilio și al Vittoriei), interpretat de Jean Reno. La tigre e la neve nu este cel mai bun film al lui Benigni (este ultimul film pe care l-a regizat), nici cea mai mare realizare a cinematografiei italiene, însă este o comedie romantică reușită și, oricum, spusă după un al tipar decât cel hollywoodian. Basm despre viață și moarte, dragoste și război, fericire și tristețe, La tigre e la neve merită o vizionare, mai ales astăzi, când amintirea evenimentelor sângeroase din Irak nu mai este atât de vie pentru publicul de pe la noi. Poate că, raportat la cadrul în care este așezată povestea – războiul –, La tigre e la neve are un mesaj pentru oamenii de oriunde: războiul transformă viața într-un calvar, iar dragostea o face să merite trăită. Când oamenii lasă dragostea să înflorească, viața devine un basm.
