Singurătate sub soarele revoluției. Teoria generală a uitării

Un lucru de apreciat la editura Polirom, deși nu e singura „vinovată” de lucrul acesta, e spectrul larg al autorilor introduși publicului romanesc. Pe clasici, anglo-saxoni sau continentali, îi știm. Însă de la Polirom putem citi operele unor scriitori africani sau latino-americani mai puțin recognoscibili, dar capabili să ne ofere povești intrigante.

Teoria generală a uitării este un roman apărut în seria Biblioteca Polirom în anul 2018, având și o nominalizare la Man Booker International Prize. Este câștigător al IMPAC Dublin Literary Award în 2017. Autorul cărții este Jose Eduardo Agualusa, născut sub auspiciile influenței culturii portugheze peste trei continente. Născut în Angola, având legături cu Brazilia și studiind în Portugalia, acesta imprimă operei sale un bagaj cultural vast.

Romanul o are în centru pe Ludovica, o tânără femeie ajunsă în Angola aflată încă sub stăpânire portugheză, unde locuiește împreună cu sora ei și cu soțul acesteia. Tânăra suferă de agorafobie, o temere care o împiedică să iasă în public, determinând-o să se izoleze în apartamentul luxos și îndestulător, situat într-un bloc al coloniștilor privilegiați.

Situația se schimbă în momentul în care evenimentele politice dizolvă ordinea socială. Prăbușirea regimului dictatorial al lui Antonio Salazar duce la proclamarea independenței Angolei și la instaurarea unui regim de sorginte marxistă. În primele zile ale acestor tulburări, Ludovica rămâne singură și ia o decizie radicală, zidindu-și ușa apartamentului și tăind astfel orice legătură cu lumea exterioară.

Anii trec, iar ea supraviețuiește folosindu-se de proviziile pe care le avea dinaintea izbucnirii revoluției, având alături, ca prieten, un câine. După câteva decenii, regimul de stânga se schimbă, căpătând nuanțe mai liberale, dar Ludovica nu e la curent cu schimbările acestea. Eliberarea ei vine datorită gestului unui băiat care o salvează de la moarte, înlesnindu-i noua deschidere spre lume și întâlnirea cu personaje importante din viața ei.

Romanul este scurt și se citește destul de repede. Din loc în loc sunt inserate poezii sau fragmente de jurnal, notate de Ludovica în încercarea de a-și surprinde stările prin care trece.

Punctul forte al romanului este abilitatea autorului de a ne aduce în față poveștile mai multor oameni, care, în aparență, nu au nicio legătură, dar care își intersectează căile și își influențează viețile reciproc, chiar fără să știe. Agualusa surprinde excelent impresiile și emoțiile acestora în fața evenimentelor tulburătoare.

De asemenea, există un substrat politic al romanului – revoluția și regimul ulterior sunt puse în balanță pentru a vedea principalii beneficiari, dar și victimele schimbării de regim prin violență. Întâlnim atât tipul revoluționarului, cât și pe cel al profitorului care se pune bine cu noile autorități, pentru a-i fi bine. Ne dăm seama că, uneori, cele două profiluri se contopesc în același om, omul care își uită idealurile și ajunge să se vadă pe sine ca ultim scop al revoluției.

Fiind o carte scurtă, nu ne putem aștepta la mai mult decât simple tușe de caracter. Nu simțim claustrarea Ludovicăi și nici nu înțelegem prea bine motivele gestului altruist al lui Sabel. Câteva zeci de pagini în plus ar fi acoperit golurile acestea.

În general, romanul este bine scris, închegat, ițele atent legate între ele permițând o concluzie coerentă și bine structurată. Atmosfera africană postcolonială este resimțită în tușele pe care le aplică Agualusa, permițând ca localul și universalul să își găsească locul în acest puzzle despre libertate, teamă și victorie asupra demonilor personali.