Suntem martorii unui eveniment istoric, odată cu stingerea din viață a ultimului rege al României, Mihai I. Din acest moment, orice discuție despre Casa Regală va purta pecetea trecutului, având în vedere că toți Regii și-au sfârșit viața pământească, rămânând astfel în amintirea oamenilor și în discuțiile inițiate de istorici.
O astfel de discuție este deschisă de către istoricul Lucian Boia în cartea Suveranii României. Monarhia, o soluție? Apărută în anul 2014, la Editura Humanitas, aceasta poate (re)intra în atenția publicului, în aceste momente, datorită conținutului și întrebărilor pe care le ridică.
Probabil că este impropriu ca volumul domnului Boia să fie numit carte de istorie, un titlu vag ce lasă loc unei game variate de opere. Mai degrabă, cartea este un eseu istoric, aceasta explicând dimensiunile sale reduse – cartea trece cu puțin peste o sută de pagini. Pe de altă parte, nu trebuie presupus că lucrarea ar fi mai puțin concentrată decât celelalte cărți publicate de Lucian Boia în ultimii ani.
Încă de pe primele pagini se lansează întrebări ce vor primi răspuns. Ce a reprezentat monarhia pentru România? Și-a dovedit ea necesitatea? A avut succes în ceea ce și-a propus? Cât de români au fost monarhii care s-au succedat pe tronul țării? Cât de controversați? Și cât de multă speranță pentru o întoarcere a regilor mai există?
În cuvinte puține, dar bine măsurate, autorul concepe o schiță istorică ce poate fi înțeleasă atât de un student la istorie, cât și de un cititor care are vagi cunoștințe în domeniu, respectiv asupra subiectului în cauză.
Cartea începe cu o trecere în revistă a manipulării „necesare” pe care a executat-o puterea comunistă, încercând și, în bună parte, reușind să șteargă din mentalul colectiv trecutul țării, eliminând din viața de zi cu zi figura monarhică, în încercarea de a forma omul nou.
Trecând de acest prim prag, urmează portrete în medalion ale fiecărui domnitor. Carol I, regele „neamț”, care și-a înțeles datoria și a dus-o la capăt, susținând multe reforme necesare statului și devenind regele independenței. Ferdinand I, cel a cărui memorie va fi legată iremediabil de Marea Unire din 1918, dar care diferea în personalitate de unchiul său, deși lipsurile acestea i-au fost cu prisosință suplinite de către Regina Maria. Carol al-II-lea, controversat, balcanic, dar și sârguincios și vizionar, trăind într-o epocă ce devenea din ce în ce mai sumbră. Ultimul, Mihai I, urmărit mereu de o istorie nedreaptă, dar al cărui moment de glorie a fost cu adevărat providențial.
Cu siguranță, Lucian Boia nu poate fi acuzat de favoritisme sau de prejudecăți. Faptul acesta conferă o anumită greutate imaginii pe care le-o creionează celor patru regi. Este de înțeles că aceștia nu au fost perfecți, cum niciun om și niciun conducător nu poate fi perfect. Se poate spune totuși că lucrul pe care l-au știut cel mai bine a fost că au avut o misiune și că pentru împlinirea acestei misiuni au călcat de multe ori peste propria persoană, având în vedere interesul mai mare: bunăstarea României. De aceea, cu ajutorul lor și în timpul lor au avut loc cele mai importante evenimente care au ajutat la transformarea (pe cât posibil) a României dintr-un stat sărăcit și oprimat de clasa boierească într-un stat modern, care se putea alătura națiunilor occidentale.
Rămâne, în final, întrebarea legată de viitorul monarhiei. Aici putem lăsa totuși un spațiu liber, pentru că orice discuție vizând contemporaneitatea suferă de anumite lacune. Nu avem un tablou complet și nu știm niciodată când poate apărea un nou element care să schimbe cu totul situația. În prezent, după cum se vede, România este o republică, deși sunt încă anumiți nostalgici și doritori de a trăi într-o monarhie, fie pentru că aprobă această formă de conducere, fie din cauză că sunt nemulțumiți de sistemul politic actual.
Cea mai importantă contribuție a monarhiei, și prin asta putem înțelege din nou rolul benefic pe care l-a avut aceasta în istoria țării, a fost că a reușit să ne ofere modele, să ne ofere conducători cu care să ne putem mândri și la care să putem privi retrospectiv cu admirație.
Aș vrea să-l citez pe Lucian Boia, care afirmă la un moment dat: „Regele întruchipează punctul fix al edificiului național, și rostul său, înalt simbolic, nu este acela de a se agita pe scena publică și de a căuta soluții la problemele curente” (p. 26). În această privință, Casa Regală a României și-a împlinit misiunea și, dacă totul s-ar rezuma la atât, tot am fi câștigați ca popor.
