Atunci când citești o carte pornești cu anumite așteptări. Citind o prezentare a cărții, auzind cuvinte bune despre ea de la un prieten, parcă prevezi ce ar trebui să fie scris în ea. Uneori poți ajunge să te contrazici cu autorul fiind nemulțumit că nu a oferit ceea ce căutai tu. Așadar, am plecat cu anumite gânduri prefabricate când am cumpărat cartea Cu ultima suflare, scurta biografie a doctorului Paul Kalanthi.

Primul lucru neașteptat a fost că  am ajuns să cunosc autorul ca pe un om. Stilul scriiturii este de asemenea manieră încât par vorbele unui prieten ce își povestește viața în vreme ce tu stai și asculți fascinat toate suișurile, coborâșurile și întrebările care îl definesc. Mă așteptasem la o abordare clinică, rece, având în vedere subiectul care este tratat.

Pentru că, în primul rând, Cu ultima suflare este o carte despre moarte. Întâi și întâi moartea autorului care a decedat pe 9 martie 2015, dar și despre morțile care se petrec în jurul său. Nu mă refer aici neapărat de decesele înregistrate din momentul ce el devine neurolog și luptă pentru salvarea atâtor persoane, ci la faptul că este o carte care vorbește despre cizelarea unui om, descoperirea a ce trebuie să facă în viață și încercarea de a se ridica la înălțimea provocării.

Paul Khalaniti a fost o personalitate interesantă și cu care ar fi fost o plăcere să discuți. Pe lângă cunoștințele sale medicale, a terminat studii în domeniul literaturii și pe deasupra a avut lecturi profunde din marii gânditori ai lumii, fiind pasionat de marile întrebări ale existenței și căutând să descopere rostul unei vieți împlinite. Așa că percepem un om cu o sensibilitate față de invizibil și care înțelegea că viața trebuie să aibă un rost.

Dar, pe lângă aceste cunoștințe enciclopedice, remarcăm și un alt aspect: el a pus în practică cu măiestrie „arta de a fi om”. În timpul rezidențiatului său se confruntă cu o dilemă ce îl face să își schimbe perspectiva asupra lucrurilor. În balanță a fost pusă munca pe care o făcea și pe care o putea elibera de responsabilități, dar costul era de multe ori ființa umană din fața sa, ce în acel moment era un pacient confuz și speriat de diagnosticul oferit. Îi cădea mult mai ușor să-i trateze pe pacienți ca pe simple corvezi. Pentru o vreme a făcut întocmai așa, până când a înțeles că în fața sa stătea o ființă umană a cărui suflet tocmai a fost răvășit. A decis astfel să sacrifice confortul său personal și să ofere omului ceva ce avea disperată nevoie în acea clipă: speranță și o vorbă bună.

Toate aceste lucruri devin mult mai definite atunci când revenim la tema cărții: moartea. Ce se face un medic neurolog pe pragul de a deveni un medic de succes când află este diagnosticat cu cancer pulmonar, un cancer de cele mai multe ori fatal? Începe o profundă introspecție asupra ceea ce este important în viață. Ce este până la urmă necesar, de ce ai neapărată nevoie în viață încât să vrei să-l sorbi până la ultima suflare?

Și aici intervine „dezamăgirea” așteptării mele. Când am cumpărat cartea așteptasem poate un discurs elocvent despre ultimele zile ale unui om care are cunoștiințe  metafizice, dar în același timp este expert în durerile trupului omenesc. Cum se comportă un astfel de om într-o astfel de situație? Sigur este o lecție de învățat de aici! Dar, înspre jumătatea cărții am înțeles ce a vrut autorul să facă și am acceptat pe deplin efortul său în scrierea acestei cărți.

Pentru că, așa cum spune el la un moment dat, moartea este ceva cu care fiecare om se va confrunta. Este inevitabil. Totuși, nu contează atât de mult cum înțelegi acest fenomen. În cazul său boala l-a provocat să își regândească valorile, să le retraseze pentru a trăi cât poate mai bine scurtul timp pe care îl mai avea. Dar testamentul său fusese scris cu mult înainte.

Răspunsul la întrebarea ce faci atunci când știi că moartea este aproape, este să fii pregătit. Din timp. Să îți trăiești viața într-un mod plin de sens. De preferabil acest sens să pornească dinspre tine și să se îndrepte înspre ceilalți, oameni care au nevoie de cineva care să îi sprijine. Poate că este o afirmație răsuflată, transformată într-un clișeu, dar dând la o parte tot ce o duce înspre ridicol, găsim mult adevăr. Și din timp în timp, moștenim exemple referitoare la o viață bine trăită.

Paul Kalanithi este un simbol al acestui îndemn care, dacă timpul i-ar fi permis, ar fi putut face mult mai mult. Meseria de doctor este una care trece dincolo de limitele stresului obișnuit, însă a fost ceea ce l-a împins să devină cine era, să descopere ce poate face și cum se poate autodepăși. Întotdeauna era un munte de cucerit. Dar și o inimă de îmbărbătat. Nu a uitat niciodată acest important aspect al muncii sale. O muncă ce a devenit viața și testamentul său pentru lume.

Concluzionând, Cu ultima suflare este o carte care merită citită, înțeleasă și păstrată în minte. E o carte ce te poate pune pe gânduri, să te facă să gândești la ceea ce faci și felul în care o faci. Te îndeamnă să fii credincios și în lucrurile mici care pot avea rezultate mari. Este o încurajare pentru fiecare om să ne trăim viețile cu sens și să o facem în așa fel încât atunci când vom ajunge în situația de a privi în urmă să putem spune că am trăit viața bine. Până la ultima suflare.