Reîntâlnirea cu un autor care îți place este mereu reconfortantă, ca revederea unui vechi prieten care are ceva interesant de spus de fiecare dată când îl întâlnești. Din momentul în care am văzut pe site-ul editurii Nemira că urma să apară o nouă carte semnată de Alberto Manguel, mi-am notat-o ca pe o viitoare achiziție.

Sfârșitul bibliotecii mele este o carte pe care autorul n-ar fi dorit să o scrie, apărută din durerea unui suflet sensibil confruntat cu un mare impas. Fără a intra prea mult în detalii și fără a-și vărsa sufletul înaintea cititorului, aflăm cu stupoare de la autor că visul oricărui bibliofil, adică un castel franțuzesc înțesat cu 35 000 de cărți, e pe cale să se sfârșească.

Cartea aceasta s-a scris singură, într-un anumit sens, și anume în momentele în care frustrarea a curs în pagină, de-a lungul procesului de descompunere și mumificare a fabuloasei biblioteci a autorului, pentru a învia într-un alt loc. Gândul ne zboară către imensitatea unei asemenea experiențe. Autorul, ajutat de buni prieteni legați de el prin dragostea pentru cărți, a reușit să indexeze, să așeze în cutii și să expedieze ceea ce a fost mult timp o oglindire vizibilă a sufletului său.

Dincolo de a scrie o carte de plângeri, Manguel a intenționat să scoată ceva din acest eveniment traumatizant pentru el. Așa s-a născut subtitlul cărții, despre cele zece digresiuni izvorâte din actul dispariției bibliotecii, deoarece, în dreptul acestui scriitor, se poate vorbi despre bibliotecă la fel ca despre o entitate organică, crescută odată cu el însuși.

Digresiunile amintite, deși pe marginea unor teme variate, permițând o lectură ușor aerată, sunt legate mai toate de spiritul de-acum dispărut al bibliotecii. Asta ne învață un lucru foarte important despre cărți. Chiar dacă ele nu mai sunt lângă noi, încă pot exercita o influență profundă în viața și în gândirea noastră.

Manguel pornește de la teme majore – comunitatea, uitarea, pierderea, limbajul – pentru a oferi scurte cugetări conectate în mod abil de cărțile sale refugiate. Aici se observă lesne spiritul său rafinat, obișnuința și ușurința cu care navighează printre referințe la literatura clasică pentru a forma fondul argumentației sale. În dreptul acestei erudiții și vocații culturale se poate naște singura invidie acceptabilă moral.

Finalul cărții are pregătită o surpriză atât pentru scriitorul însuși, cât și pentru cititor. Vă spun doar că are legătură cu Buenos Aires. Tentat să ofere un refuz, Manguel acceptă totuși propunerea ce i se face. Urmează apoi un portret boem al bibliotecii care a fost administrată cândva de către însuși Jorge Luis Borges, mentorul său spiritual.

Mi-a plăcut în mod special expunerea lui Manguel despre felul în care o bibliotecă poate deveni, în secolul nostru, un spațiu al deschiderii, al dialogului și al vindecării sociale sau chiar naționale. Sunt acolo anumite principii care pot fi aplicate universal și care ar merita dezbătute și în România.

Nu este ușor să te desparți de cărți. Iar cantitatea nu este criteriul cel mai important atunci când vine vorba de o asemenea despărțire. Cartea în sine are o viață proprie și devine parte a unui patrimoniu mut.

Singura mulțumire ce ne rămâne în urma despărțirii lui Manguel de biblioteca lui este că ne-a prilejuit întâlnirea cu această carte care ne face să visăm din nou la frumusețea și valoarea infinită a cărții.