„Până în prezent, istoria europeană s-a terminat cu bine, inclusiv în familia mea. Bunicul a fost nevoit să împuște francezi, iar eu sunt căsătorit cu o franțuzoaică — dacă nici ăsta nu e happy end, atunci ce e?” Citatul tocmai încheiat nu este din vreun monolog de stand-up comedy, ci dintr-o carte de istorie de Sebastian Schnoy.

Dar dacă intri pe Google Images și îl cauți pe domnul Schnoy, s-ar putea ca unele dintre fotografiile găsite să te trimită totuși cu gândul la un stand-up comic. Și n-ai fi prea departe de adevăr pentru că, după cum se precizează pe clapeta a II-a a cărții sale Istorie pentru cei care se tem de istorie, publicată de Baroque Books & Arts în 2014, Schnoy „a ales o carieră de scenă și astăzi este considerat cel mai amuzant istoric al Germaniei”.

Istorie pentru cei care se tem de istorie (cu fascinanta descoperire din subtitlu: „De la Napoleon am învățat să nu ne spălăm”) este genul acela de carte care îi poate ajuta mai ales pe tineri (dar nu doar pe ei) să descopere că istoria este mai mult decât disciplina aceea plicticoasă de la școală, pentru care aveau de „tocit” nume și ani.

Cartea este o scurtă sinteză a istoriei omenirii, fără „idealuri” enciclopedice și complet lipsită de năzuințe exhaustive. Se sare din epocă-n epocă tot atât repede și de simplu precum sar copiii la șotron. Însă, departe de a se sinchisi în vreun fel de reproșurile ce i s-ar putea aduce privind absența unor chestiuni majore dintr-o istorie a Omenirii, autorul ne poartă înainte cu această (mai mult decât) istorie, în care îmbină faptele și datele istorice cu note, toane și interpretări personale. Totul asortat cu frișcă umoristică.

„Crimă sau sinucidere?” se întreabă Schnoy, vorbind despre tragica moarte a Cleopatrei. Și tot el răspunde în stilul specific: „După părerea mea, a fost neglijența celor de la catering” (p. 70). Sau, tot ca mostră de umor schnoyan: „Și atunci, Luther a venit din nou în ajutorul germanilor de rând, printr-un demers revoluționar: traducerea Bibliei în neînsemnata limbă germană. În anul 1522, gestul era la fel de scandalos ca încercarea recentă de a publica Biblia sub formă de bandă desenată, pentru a o face accesibilă persoanelor incapabile să citească pasaje mai lungi, indiferent în ce limbă” (p. 109-110). Ha!

A nu se înțelege greșit! Cartea nu este una de „poante”. Autorul chiar ne invită într-o rapidă și savuroasă călătorie prin istoria ultimelor milenii, însă diluează informația istorică cu mult umor, făcând necontenit asocieri între trecutul îndepărtat și prezentul atât de familiar nouă. Nu se oprește doar la evenimente și personaje, ci încearcă să deslușească tipare și să descrie mentalități.

La finalul unora dintre capitolele cărții, Schnoy ne oferă liste inedite cu ceea ce le „datorăm”: grecilor, italienilor, francezilor, britanicilor și germanilor. Francezilor, de pildă, le-am rămas datori între altele pentru: Tour de France, Palatul Versailles, Chanel nr. 5, Louis de Funès etc.

Poate că cel mai mare merit al cărții (a nu se înțelege totuși că este o carte perfectă; pe alocuri, Schnoy mai alunecă pe gheața subțire a impietății) este acela de a pune, din când în când, punctul pe „I”-ul Istoriei. La pagina 184, de exemplu, găsim un astfel de punct: „Este una dintre cele mai pasionante întrebări ale istoriei: oare de ce comunismul, această utopie — în sine cea mai mare promisiune de libertate, de egalitate a oamenilor — se transformă de fiecare dată, fie în Rusia, fie în alte țări, exact în opusul ei?”

(De menționat calitatea grafico-tehnică a cărții, de la fontul folosit la hârtia pe care s-a tipărit.)

Să ne aruncăm deci în abisul istoriei! La limita cea mai de jos vom găsi, poate, viitorul.

Cu drag,
Florin Bică,
Gură-cască pe marginea istoriei