La începutul secolului al XX-lea, Edmund Husserl (1859-1938) publică două texte – Logische Untersuchungen (Cercetări logice) și Krisis der europäischen Wissenschaften (Criza științelor europene) – ce aveau să revoluționeze gândirea europeană, dând naștere unei noi metode de gândire, respectiv mișcării fenomenologice.
Această mișcare nu a constituit o școală în adevăratul sens al cuvântului, bazată pe un program de cercetare riguros și pe un sistem doctrinar unitar, ci mai degrabă s-a definit prin distanțarea de anumite aspecte ale filosofiei tradiționale, având propriile metode de lucru. La confluența dintre secole, în Germania, orientarea filosofică dominantă era neokantianismul, fapt ce a determinat întâmpinarea acestui nou curent filosofic cu neîncredere și răceală. În primii ani, adepții fenomenologiei au fost puțini, răspândiți în cercuri restrânse ale universităților germane din München și Göttingen, iar mai târziu în Freiburg și Marburg.
După ce a primit titulatura universitară de extraordinarius, la Göttingen, Husserl nu a fost primit cu brațele deschise, ba, după numirea sa în anul 1906 de către minister, cu ajutorul lui Dilthey, profesor ordinar în Berlin, s-a dorit suspendarea lui ani de-a rândul, facultatea obiectând prin lipsa de calificare. Frecventarea destul de redusă a cursurilor lui de către studenți l-a determinat pe Husserl să plece la Freiburg în anul 1916, unde a rămas până la moartea sa.
Lupta fenomenologiei pentru a obține o poziție universitară nu a fost deloc ușoară. Spre deosebire de neokantieni, care au ocupat în perioada 1875-1914 un număr important de catedre, fenomenologia nu s-a putut dezvolta mai mult decât îi trebuia ca să poată supraviețui. Un rol important pentru dezvoltarea ulterioară a fenomenologiei l-au jucat micile societăți și cercuri locale de susținători ai noii orientări.
Printre primele figuri dominante care au contribuit decisiv la răspândirea fenomenologiei s-a regăsit controversatul Johannes Daubert (1877-1947), care nu a scris niciodată nici un rând, dar care a exercitat o mare influență prin intermediul dezbaterilor sale pline de însuflețire și pasiune. Un alt merit recunoscut este faptul că, prin intermediul său, s-a ajuns la o legătură strânsă a lui Husserl cu cercul tinerilor fenomenologi de la München. La rândul său, Moritz Geiger (1880-1937) s-a făcut remarcat în special datorită contribuțiilor sale în materie de estetică; a adoptat o poziție contrară esteticii psihologizante și a conceput această disciplină ca ,,știință a valorilor estetice”. O altă figură importantă a fost Adolf Reinach (1883-1917), care s-a ocupat cu filosofia dreptului, pe care o înțelegea ca ,,doctrină apriorică a dreptului”. Doctrina dreptului trebuie să conțină un corpus de enunțuri, care să aibă același statut aprioric ca și axiomele aritmeticii și logicii. Validitatea universală, independentă de experiență, a doctrinei dreptului se întemeiază exclusiv pe conținutul de semnificație care este exprimat în concepte precum pretenție, datorie, împuternicire, proprietate. Reinach considera că, prin intermediul descrierii aprofundate a acestor concepte, se specifica ceea ce aparținea esenței dreptului.
Dietrich von Hildebrand (1899-1977) s-a ocupat cu probleme de etică, cu precădere cu acelea din domeniul teoriei acțiunii. El a susținut existența unor valori obiectiv-valabile ale existenței și a fost reprezentantul așa-numitei ,,etici a valorilor universale”. Theodor Lipps (1851-1914) a activat ca profesor în München, urmând ca, prin scrierile sale timpurii, din anii 1880/90, să devină obiectul criticii lui Husserl din Cercetări logice (1900/01), cauzată în special de interpretările radical-psihologice ale logicii, pe care le-a susținut. Alexander Pfänder (1870-1941), a cărui primă carte a apărut în 1900, purtând titlul Phänomenologie des Wollens (Fenomenologia voinței), în încercarea de a surprinde fenomenele psihice în totalitatea lor factică, se găsea pe aceeași linie cu Husserl, care cerea, de asemenea, înaintea oricărei ,,teorii”, o descriere în profunzime a fenomenului. O altă figură dominantă la München a fost Max Scheler (1874-1928), unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai mișcării fenomenologice. Din păcate, majoritatea acestor mari gânditori sunt astăzi uitați sau necunoscuți.
Începând cu anul 1910, fenomenologia părea că a intrat pe o linie favorabilă evoluției; Husserl câștigase în Göttingen o poziție importantă, iar legătura dintre cercul său și fenomenologii de la München era strânsă. În 1911 apare volumul comemorativ dedicat lui Theodor Lipps, conținând lucrări ale celor mai importanți membri ai Societății filosofice – o operă fenomenologică în adevăratul sens al cuvântului. În acei ani, Husserl exercita o influență crescândă, chiar și în afara cercului său filosofic. Printre numele cu rezonanță care au fost puternic influențate de gândirea lui Husserl se numără și Rudolf Otto (1869-1937), profesor de teologie la Göttingen începând cu 1907. Această influență este cel mai vizibil ilustrată în cartea sa Das Helige (Sacrul, 1917). Influența lui Husserl a pătruns, la vremea respectivă, și în rândurile psihologilor gestaltiști: psihologul danez Edgar Rubin (1886-1951) povestește cum glumea împreună cu alți prieteni psihologi, după un curs al lui Husserl, vorbind în limba ,,profetului”: ,,Momentaneitatea egoității mele stă în necesitabilitatea savurabilității cafelei” (Filosofia în sec. XX, vol. 1, Editura All, 2008, pp. 93-99). În pofida prețiozității și excentricității modului de exprimare al lui Husserl, descrierea fenomenologică a experienței și experimentalului a avut, în toată amploarea complexității sale, un impact răsunător.
Începând cu anul 1914 și izbucnirea războiului mondial, cercul fenomenologic de la Göttingen și-a trăit ultimele clipe. Mulți dintre membrii săi au trebuit să plece pe front, unde și-au dat viața (Aldof Reinach în 1917), iar alții, deși au supraviețuit frontului, nu au mai adus contribuții filosofiei germane.
Husserl a părăsit Universitatea din Göttingen în 1916 și a ocupat un post de profesor la Freiburg. Din acest moment a început o etapă nouă în istoria fenomenologiei; Husserl o ia de la început, formează elevi noi și își schimbă modul de a filosofa, tinzând din ce în ce mai mult spre o orientare idealistă, prin prisma fenomenologiei sale transcendentale. Odată cu găsirea unui nou reprezentant în persoana lui Martin Heidegger (1889-1976), care i-a fost asistent din 1919 până în 1923, expresia filosofică a fenomenologiei a căpătat dimensiuni noi, ce aveau să marcheze în întregime secolul al XX-lea.
