Atunci când alege subiectul unei cărți, autorul trebuie să fie foarte atent pentru că cei mai importanți critici, cititorii, vor ajunge să fie ori de partea lui, ori împotriva lui. Depinde de felul în care este tratat subiectul și de rezultatul finit. Evanghelia după Pilat nu este o carte ușor de citit tocmai pentru că subiectul nu este unul ușor. Este o piatră de hotar și este un semn de întrebare. De aceea contează foarte mult ce a vrut Eric Emmanuel Schmitt să spună prin această carte.

Ceea ce trebuie înțeles în primul rând este următorul lucru: cartea este un roman. Și romanul se află sub bagheta autorului (sau poate opera poruncește autorului, Schmitt nu pare sigur de asta!), așa că nu întotdeauna ceea ce apare în canon sună la fel cu ceea ce este în carte. Dar este în regulă, pentru că scopul este același, chiar dacă poteca o ia prin altă parte. Ajungem în același loc și ne mirăm în fața acelorași întrebări. Nepotrivirile la literă creează însă spațiu destul pentru dileme la nivelul spiritului.

Cartea este împărțită în două, secțiunile reflectând cele două mari miracole ale creștinismului: Întruparea și Învierea. Ceea ce face acest roman mai profund și mai apropiat este prezența autorului printre rânduri. În personaje se regăsește o tușă stinsă a lui Schmitt. Omul care nu crede, care crede, care se îndoiește, verifică orice ipoteză și până la urmă se lasă pradă unei lupte titanice pentru a ajunge la o concluzie: Cred! Nu știu.

Maiestria autorului se întrevede în felul în care diferă cele două părți. Prima parte, o reconstituire fictivă a memoriilor lui Isus, poartă o pecete ce îl apropie de transcendent, o apropiere de divin. A doua parte, care prezintă tulburările lui Pilat, ne face să respirăm mai ușor aerul Palestinei secolului întâi, să cunoaștem îndeaproape personaje distincte care caută și ele... ceva. Fiecare om caută. Și acum apare un Om care se cere a fi căutat. Jumătate de carte este confesiune, iar cealaltă roman polițist cu tentă filosofică.

Ceea ce mișcă pe cititor poate fi felul în care pas cu pas intrăm în pielea lui Pilat și ajungem să cădem împreună cu el pradă unor întrebări. Căutăm împreună cu el răspunsuri. Dacă le avem bine definite în minte, ne putem întări sau șlefui credințe. Dacă nu, putem măcar să lăsăm liber un gând, un „ce-ar fi dacă”. Făcând așa, împlinim dorința autorului. Aflați pe un teritoriu atât de greu de cuprins în axiome și teoreme, trebuie să lăsăm loc pentru ceva mai profund. Să ne lăsăm pe noi înșine purtați înspre un răspuns sau înspre o posibilitate. Să ne întrebăm, acesta este începutul tuturor lucrurilor.

Pentru Schmitt nu răspunsul contează atât de mult, ci lipsa lui. Cartea de calitate nu se închide odată ce este citită ultima filă. Ea va rămâne cu cititorul și îl va conduce în viață, cu atât mai mult cu cât finalul este lăsat deschis. Pilatul din carte rămâne nehotărât, având în fața sa atât dovezile, cât și îndoiala. Acum totul depindea de alegerea sa. La fel ca pentru fiecare cititor care este pus în fața unei întrebări și care trebuie să caute pentru sine răspunsul.