Fanilor cărții Oscar și Tanti Roz le va plăcea, probabil, și microromanul Copilul lui Noe. Autorul e același – Eric-Emmanuel Schmitt. Iar similitudinile sunt evidente: răul din lume și suferința sunt privite prin ochii unui copil.

Plasată în anii celui de-al Doilea Război Mondial, povestea e narată la persoana întâi – ca și în cazul lui Oscar –, de un băiețel pe nume Joseph Bernstein, evident, de origine evreiască. Separat de părinții săi în primii ani ai războiului, Joseph este ascuns, sub o identitate nouă, într-o școală condusă de părintele Pons. Între cei doi se înfiripă o prietenie autentică, sinceră, ce se va întinde de-a lungul multor decenii.

Schmitt pune în discuție subiecte delicate, precum diferențele dintre religia creștină și cea iudaică. La umbra unui preot catolic, micul evreu își pune întrebări despre propria identitate religioasă, dar și despre Dumnezeu și implicarea Sa în lume. Tonul filosofic, interogativ este mai mult decât evident. Copilul lui Noe funcționează asemenea unei parabole rostite de la amvonul bisericii, deși, probabil, nu cu un țel apologetic, deoarece aici, în paginile cărții, nu se apără veridicitatea vreunei religii ori confesiuni, ci dreptul religiilor de a se respecta reciproc și, eventual, de a se proteja unele pe altele în fața Răului.

Joseph este, asemenea lui Oscar, fratele său literar, doar un alter ego al autorului, care folosește vocea curajoasă și onestă a unui copil pentru a pune întrebări majore și pentru a le spune lucrurilor pe nume.

Războiul nu îi transformă pe toți în fiare, sugerează Schmitt printre rânduri. În timp ce naziștii, plini de cruzime, aruncau oameni în trenurile morții, în lagăre, cuptoare și gropi comune, oameni ca părintele Pons și farmacista Marcelle – eroi ai romanului – erau gata de sacrificiu, de renunțare la sine pentru a salva măcar câteva suflete nevinovate.

Temele romanului sunt multiple: dragostea de semeni, identitatea spirituală, prietenia, curajul, lașitatea, războiul, supraviețuirea, dragostea. Holocaustul este prezent în carte, însă doar ca amenințare, ca un abur care plutește sumbru în văzduh. Copilul lui Noe este o poveste a supraviețuitorilor, a celor care au rămas să ducă povestea mai departe, să spună cine au fost cei care au căzut victime.

De această carte a lui Schmitt se poate bucura orice cititor, indiferent de vârstă, deși, poate că ea le este destinată într-o bună măsură tinerilor, adolescenților, deoarece în paginile ei se simte un suflu optimist, tineresc, o adiere de speranță care, cu vârsta, tinde să dispară.

Microromanul lui Schmitt poate fi perceput ca având o doză de superficialitate, datorată derulării rapide a poveștii. Autorul nu a insistat asupra evenimentelor în sine, nici pe dezvoltarea laborioasă a personajelor sale, îndreptând atenția cititorului mai degrabă asupra percepțiilor și ideilor. Copilul lui Noe e, am putea spune, un scurtmetraj literar.

Cartea se încheie cu două replici fabuloase: „Ce faci? mă întrebă Rudy.” „Încep o colecție.” Scriitorul deschide prin cuvintele acestea o perspectivă nouă pentru cititorii săi, una de mare interes și actuală în zilele noastre. Este felul lui de a spune că, uneori, pare că nu învățăm nimic nici din cele mai triste lecții ale istoriei. Dar dacă vreți să aflați cheia replicilor citate, va trebui să citiți cartea.

Copilul lui Noe (L’enfant de Noé) a apărut, în traducerea Ilenei Cantuniari, în seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt”, la editura Humanitas, în 2018.