Titlul celei mai recente cărți de Eric-Emmanuel Schmitt, tradusă în română – Răzbunarea iertării (La vengeance du pardon, fr.) – anunță tema acesteia printr-o formulă evident paradoxală. Cum ar putea nobila iertare să fie asociată crudei răzbunări?

Prima întâlnire cu titlul cărții lui Schmitt mi-a amintit de un text biblic. Apostolul Pavel este autorul a două versete senzaționale din Epistola către Romani. Citez:

„Preaiubiților, nu vă răzbunați singuri, ci lăsați să se răzbune mânia lui Dumnezeu, căci este scris: «Răzbunarea este a mea; Eu voi răsplăti», zice Domnul. Dimpotrivă, dacă îi este foame vrăjmașului tău, dă-i să mănânce; dacă-i este sete, dă-i să bea; căci, dacă vei face astfel, vei grămădi cărbuni aprinși pe capul lui” (Romani 12:19, 20).

Altfel spus, omului i se cere să ierte, lăsând răzbunarea în mâinile lui Dumnezeu. Iertând, omul va strânge cărbuni aprinși pe capul celui ce i-a greșit, adică îi va trezi conștiința.

Citind cele patru nuvele din Răzbunarea iertării, am regăsit în ele nuanțări ale acestui pasaj paulin. Nu degeaba scriam altundeva că poveștile lui Schmitt au adeseori o evidentă componentă morală, eventual creștină. Iar un subiect precum iertarea celor greșiți nu se poate afla decât într-o strânsă legătură cu filosofia creștină, după cum sugerează chiar și numai reverberația rugăciunii „Tatăl nostru” în amintirea noastră.

Schmitt se apropie de provocarea dificilă de a-i ierta pe cei care au făcut un anumit rău, venind din direcții diferite. Situațiile pe care le imaginează sunt complexe, autorul dorind probabil să le spună cititorilor că răul făcut nu este neapărat gratuit, că în spatele unei mari greșeli pot sta alte rele, că adevăratul „lanț al slăbiciunilor” este acela în care o greșeală o cauzează pe următoarea și că iertarea nu este posibilă fără a ține seama de istoria din spatele unei greșeli.

„Surorile Barbarin”, prima nuvelă a cărții, pune în scenă relația complicată dintre gemenele Lily și Moïsette, prima fiind preferata părinților și a celor din jur, iar a doua, lăsată în plan secund, fapt ce alimentează o rivalitate de lungă durată, cu consecințe neașteptate. Nuvela ne face să ne întrebăm dacă nu cumva, în anumite cazuri, răul pe care îl facem nu mai poate fi justificat în niciun fel, deși, inițial, e posibil să fi existat circumstanțe atenuante. Apoi, Schmitt sugerează prin evoluția și deznodământul poveștii că iertarea repetată la infinit, ca în formula „de șaptezeci de ori câte șapte”, ar putea fi și o greșeală, o sursă de iritare a celui iertat, o slăbiciune de care se va profita constant.

A doua nuvelă, „Domnișoara Butterfly”, pornește de la ceea ce am putea numi „o greșeală a tinereții”, o eroare comisă din lipsă de maturitate, dar ignorată, în ciuda consecințelor, de-a lungul anilor, chiar și atunci când cel ce a greșit avea maturitatea necesară pentru a-și asuma vina și a repara răul comis. Aici, Schmitt le spune cititorilor că sunt și cazuri când iertarea pură și desăvârșită aduce rod, chiar dacă nu imediat. Altfel spus, s-ar putea să fie necesară o viață întreagă pentru a înțelege farmecul iertării adevărate, lăsându-ne transformați de aceasta.

A treia nuvelă este și cea care dă titlul cărții – „Răzbunarea iertării”. Ce se ascunde în spatele aparentei obsesii a unei mame față de criminalul în serie care a curmat brutal viața fiicei sale? În jocul de-a șoarecele și pisica dintre mama victimei și călăul acesteia, lucrurile par destul de neclare – la început, deoarece mama victimei pare să nu aibă un scop precis. De ce îl vizitează regulat pe criminal la penitenciar? De data aceasta, Schmitt ne pune în fața unei situații în care, omenește, iertarea n-ar fi posibilă. Finalul e cu adevărat surprinzător și lasă deschisă o ușă dincolo de care cititorul însuși este invitat să treacă și, cu propria imaginație și logică, să caute posibilele răspunsuri. În acest caz, oare a existat cu adevărat iertare?

În fine, ultima dintre cele patru nuvele, „Desenează-mi un avion”, ne îndreaptă atenția spre un alt tip de iertare – iertarea de sine însuși. Ce faci atunci când ai greșit enorm, iar victima nu mai trăiește și tu nu te poți ierta?

Citind acest nou volum al lui Schmitt am rămas cu senzația că-l prefer pe scriitorul francez mai degrabă ca nuvelist decât ca romancier, deoarece îmi pare că tehnica și echilibrul poveștilor sale sunt mai bune în texte mai scurte, precum nuvelele. Răzbunarea iertării este genul de carte care se citește dintr-o suflare. O recomand călduros.

Volumul Răzbunarea iertării a apărut la Humanitas, în seria de autor „Eric-Emmanuel Schmitt”, traducerea din limba franceză purtând semnătura lui Laurențiu Malomfălean.