Renumitul şi talentatul compozitor francez Charles Gounod, a cărui operă „Faust” l-a făcut celebru, conştient de valoarea sa, la vârsta adolescenţei spunea: “În ceea ce priveşte muzica recunosc un singur nume: eu, Gounod.” Prinzând valul tinereţii şi a impetuozităţii creaţiei lui, odată cu o cunoaştere mai amplă, face o declaraţie mai completă: “În ceea ce priveşte muzica recunosc două persoane: eu, Gounod şi... Mozart.” În plin avânt creativ, la vârsta omului adult, odată cu aprofundarea fenomenului muzical, apare şi evidenţa înţelepciunii exprimată prin onestitate: „În ceea ce priveşte muzica recunosc dor două persoane: “Mozart şi... Gounod!” Dar nu poţi evita adevărata înţelepciune, decât dacă te laşi în umilinţă deplină și în trăirea şi perceperea valorilor. Aşa că Gounod, la vârsta senectuţii, face o ultimă declaraţie de presă: “În ceea ce priveşte musica, recunosc o singură persoană: El, Mozart!”
Dacă în peisajul viziunii noastre, Dumnezeu ne aduce un succes incredibil şi, de fapt, aşa lucrează El, până la finalizarea viziunii am putea spune: “Mulţumesc, Doamne, cred că de-acum încolo mă pot descurca singur!”
Puţine lucruri distorsionează perspectiva la fel ca succesul public. Recompensele ce însoţesc succesul pot transforma o persoană umilă într-un dictator. Succesul duce adesea la autosuficienţă. Lansarea oricărei viziuni de succes poate să se sfârşească prin ruină. Pentru simplu fapt că deşi am început cu Dumnezeu, nu termin cu El. E o tentaţie fascinantă să confisc onoarea lui Dumnezeu şi să mi-o atribui mie. De altfel, profunzimea şi autenticitatea credinţei noastre determină capacitatea noastră de a mânui succesul.
E destul de greu de găsit vizionarul care să-şi păstreze duhul smerit şi dependent de Dumnezeu când are succes la public. Când credinţa devine vedere, când viziunea prinde contur, există în fiecare din noi ceva ce poate spune: “Probabil că Dumnezeu m-a adus până aici, dar depinde de mine să duc mai departe lucrurile”. Şi, deodată, schimbăm şeful de proiect şi preluăm controlul. Iată de ce Dumnezeu ne cheamă până la demararea viziunii la un timp de aşteptare, concretizat în cunoaşterea Lui şi în relaţionare plină de încredere. El se va implica în lucrurile noastre mici ca o ofertă anticipată a lucrurilor mari ale viziunii noastre, urmărind să statornicească dependenţa noastră totală de El. Ne dă voie să turăm motoarele până la linia de start, până le supraîncălzim.
Cu cât este mai măreaţă viziunea, cu atât este mai important ca credinţa noastră să se bazeze pe capacitatea lui Dumnezeu, şi nu pe a noastră. Cu cât este mai mare viziunea, cu atât este mai mare presiunea de a ne atribui nouă succesul. Înainte ca Dumnezeu să ne dea succesul va trebui să învăţăm să depindem de El. Numai în umilință!
Un articol scris de: George Uba
