Era 19 mai 2013, o zi călduroasă de duminică în București, iar la primele ore ale dimineții eu, ca orice om normal, mă aflam... la startul unui semimaraton. 

Ca să ai date în plus, recunosc deschis, asumându-mi toate judecățile că... mă antrenasem cam 2-3 săptămâni înainte de a lua startul celor 21 de km (și în niciun antrenament nu am rezistat mai mult de 3-4 km). Mai mult, cu o noapte înainte fusese Noaptea Muzeelor, eveniment căruia nu i-am putut rezista, mai ales că veniseră special pentru asta în București doi prieteni foarte buni din Sinaia și Brașov. Așa că am apucat să adorm în intervalul 4.00 – 7.00 dimineața. Pentru că nu eram un alergător profesionist, nu aveam nici echipament adecvat... În afară de tricoul tehnic primit de la organizatori în kitul de participare, nu aveam pe mine nimic potrivit unui asemenea concurs. Știu, nu găsești nici urmă de bun simț și responsabilitate în ce scriu acum. Nici eu. Mai ales acum. Dar cumva, în acel moment, așa au stat lucrurile.

Niciodată nu am fost prietenă cu sportul, mai ales că în școală am și fost scutită de la orele de educație fizică. Pentru mine, cam toată viața, corpul a fost un mijloc de transport pentru cap J

Nu mi-am propus să scriu încă un articol despre cum să îți depășești limitele, să crezi în tine și să sfidezi regulile, ci vreau să vă vorbesc despre puterea întâlnirilor cu oameni necunoscuți. 

Toată descrierea de mai sus am făcut-o pentru că acesta a fost contextul în care am cunoscut-o pe Ileana, prima întâlnire din categoria“străini în mișcare”, dintre cele trei despre care mi-am propus să scriu. 

Așa cum e lesne de imaginat, la km 4 al cursei simțeam deja că sunt în colaps. Bine, eu nu aveam noțiunea alergării a 4 km, dar când am ajuns în sensul giratoriu din Piața Alba Iulia am văzut borna care avea înscrisă pe ea 4 km, știind că am de făcut 21 în total…  hmmm… am simțit cum panica începe ușor-ușor să se instaleze în sistem. Cursa a continuat și cum-necum am parcurs traseul până la km 10 aproximativ. Acesta este kilometrul la care știu că m-am intersectat cu Ileana. Țin minte că mi-a întins mâna și m-a întrebat la a câta cursă sunt, cât am alergat cel mai mult și tot felul de alte lucruri la care a primit răspunsuri șocante. Când a aflat că sunt la prima cursă, că cel mai mult alergasem maxim 4 kilometri, că nu am la mine nici bani, nici telefon, Ileana cred că a decis în mintea, dar mai ales în sufletul ei, ca obiectivul său pentru acel semimaraton să nu fie doar trecerea liniei de finish, ci și sprijinirea mea în finalizarea cursei. A rămas cu mine până pe ultimii 400-500 de metri, punct din care, știind că voi reuși, și-a dat voie să alerge în sfârșit singură spre finish, unde eu nu am mai găsit-o. 

Pentru mine zilele următoare au însemnat o nouă cursă, o cursă de detectiv în care am încercat să dau de Ileana. Habar nu aveam cine e, îi știam doar numele mic. A trebuit să aștept publicarea clasamentelor oficiale, ca să văd ce Ileană terminase cursa cu o mica diferență de timp înaintea mea. Am aflat numele complet mai întâi. Apoi am aflat firma la care lucrează și apoi am început să dau telefoane ca să ajung la ea. La telefon a părut surprinsă. Nu aștepta nimic pentru binele făcut. Dar de atunci am ținut legătura și Ileana a ajutat foarte mult Asociația la care eram voluntar în perioada respectivă. Când am lansat prima ediție a unei campanii pentru susținerea cu rechizite a copiilor bolnavi de cancer, Ileana a organizat o vânzare de prăjituri la ea în firmă și m-a chemat să îmi dea banii. Când ne-am văzut, simțeam că plicul de la ea e prea voluminos, dar nu mă gândeam că în acel plic pot fi așa mulți bani: erau… 3.000 de lei! 

Derulând 2 ani și jumătate mai târziu, ajungem la episodul doi din seria “străini în mișcare”, când alergam proba de 42 de km la Maratonul Internațional București. La Piața Alba Iulia (e clar, aici e un cerc magic…) o fată se încuraja singură. Cu voce tare! Dacă ești alergător și ai participat la ceva curse până acum, știi că asta nu se întâmplă prea des. Chiar și dacă nu ești alergător, realizezi că e o formă de manifestare mai puțin comună. Acum nu știu cum simt alții, dar pe mine m-a mișcat că în acea mare de oameni, o fată singură trăgea personal de ea să mai poată un pas și încă unul. Veneam din spatele ei și am simțit să o iau de mână și să îi spun că știu sigur că va ajunge la finish. Ne-am mai intersectat apoi încă o data pe Bd. Basarabia, unde eu veneam dinspre Stadionul Național, iar ea alerga către acesta, iar apoi din nou la finish. Apoi n-am mai știut nimic de ea până când ne-am întâlnit pe treptele Spitalului Fundeni, la sfârșitul lui 2016. Știa perfect cine sunt, îmi urmărea activitatea pe Facebook, doar că nu avusese curajul să mă abordeze niciodată, pentru a nu mă deranja (?!). Când mi-a spus asta, am fost copleșită de un asemenea bun simț, pe care recunosc că îl consider… aproape nemaiîntâlnit. Dar de atunci am ținut legătura permanent. În prezent, Daniela este unul dintre cei mai vajnici susținători ai mei. A încurajat aproape toate campaniile de fundraising pe care le-am inițiat ca voluntar, atât din economiile ei personale, cât și mobilizându-și compania în care lucrează.

Ultima întâlnire despre care voi povesti este cu Ana, în septembrie 2017. Alergam într-o campanie concepută de mine: 7 semimaratoane în 7 zile consecutive, campanie care avea ca scop umanitar susținerea copiilor bolnavi de cancer la începutul școlii (sprijinirea cu rechizite a copiilor care se află în spital la începutul anului școlar). Alergam în parcul IOR din cartierul Titan, din capitală, iar de pe sens opus mă intersectam mereu cu o fată minionă, în formă fizică foarte bună, care purta un maieu bleu și pantaloni scurți. La a treia sau a patra intersectare am întins mâna spre ea și ea a făcut la fel. Iar la următoarea mi-a spus: “uite, antrenamentul meu este pe final, așa că ultima tură o voi alerga cu tine!”. Astfel am avut ocazia să îi spun pentru ce alerg. Ajunsă acasă, am văzut că ultima donație era de la ea. I-am scris să îi mulțumesc, iar ea a fost încântată să acorde ajutor și mai departe, așa că toate cumpărăturile de rechizite, haine și încălțări pentru copii le-am făcut împreună, deși eu strângeam bani pentru un ONG, iar era angajată cu normă întreagă la un alt ONG. Astăzi, sunt voluntar în ONG-ul în care lucrează Ana (motivul schimbării e altă poveste și poate am să scriu și despre asta într-o zi).

Ce au în comun aceste trei întâlniri? Aparent, doar o primă strângere de mână. În realitate, cred însă că e mult mai mult. Pentru că fiecare mână întinsă spre alt om poartă cu sine credința că da, străinilor le pasă, că da, întâlnirile nu sunt întâmplătoare și că da, sunt momente când te simți căzut și ai nevoie de ajutor din afară sau momente când te simți puternic și vrei să ajuți tu! 

Întâlnirile esențiale sunt lângă noi tot timpul. Sunt la distanță de o singură întindere de mână și sunt extrem de reale și autentice dacă le dăm voie să fie. Ne punem de cele mai multe ori toată încrederea, așteptările și speranțele în cei de lângă noi și omitem să vedem puterea nebănuită care poate sta într-un necunoscut. Cât timp ne vom privi însă ca parte dintr-o mare familie, vom găsi de fiecare data în noi dorința să oferim o mână și să acceptăm o mână care se întinde spre noi. Am supraviețit ca umanitate pentru că ne-am sprijinit reciproc și această susținere necondiționată și deschisă este una dintre cheile care ne vor ajuta să evoluăm și în viitor.

Așa că dacă astăzi, mâine sau în oricare altă zi, ai șansa de a te conecta autentic cu un necunoscut, nu ezita să întinzi o mână. Cu siguranță binele făcut, gândurile bune și tot ce ai oferit, va veni spre tine de mii de ori mai mult. Aceasta este puterea binelui: se întoarce în locul din care a plecat.

Eliza Nițescu

Consultant pentru afaceri și comunicare

(eliza@sunt-in-forma.ro, scrie-mi dacă simți că te pot sprijini)