Și îmi e dor de bunica...

În goana mea grăbită către metrou, mă năpustesc să compostez, trecând rapid. Îmi îndes cartela în buzunarul rucsacului și chinuindu-mă să-l închid, depășesc o bunică cu nepoata ei. O bunicuță mică de statură, cu umerii lăsați de trecerea anilor, cu părul albit la rădăcină și cu ghiozdanul nepoatei în spate. Zâmbesc. Oricât de mult i-ar durea spatele pe bunici, niciodată nu iși lăsa nepoții să ducă greul. Discuția lor mă face să încetinesc. Da, recunosc sfaturile pe care numai o bunică le poate da și atunci gândurile mele zboară departe, întorcându-se în trecut.

Sunt într-o cameră micuță, într-o casă la marginea satului. Văd o fetiță urcată pe pat, cu picioarele ghemuite, care se uită pe geam. Stă cu nasul lipit de fereastra rece, răsuflarea-i aburind geamul. Urmărește fulgii care cad. Sunt mai frumoși decât cei de acasă. La bunica este întotdeauna cald  și miroase a ceaiuri și leacuri băbești.

O văd pe bunica plimbându-se de colo-colo, cu șorțul ei verde cu flori și basmaua maro legată la ceafă. Se apropie de noptiera pe care se află vechiul casetofon gri.”Ia să vedem ce mai spun aștia”, soptește ea. Dă volumul mai tare si se întoarce la ceaiul de pe sobă. Papucul i se prinde de colțul covorului. Un ”ah, amărâtul ăsta de covor” îi scapă de pe buze, în timp ce îl pune la loc.

Chiar atunci, fetița o întreabă, continuând să privească afară.

”Mamaie, când vine tati să mă ia?”.

”Așteaptă, că trebuie să vină.”

”Dar s-a făcut deja întuneric”, continuă ea, abandonând geamul și așezându-se turcește pe pat, cu o carte cu imagini în față. E prea mică să citească. Se uită doar la fotografii.

”Of, of, cum mă moștenești tu pe mine! Cu cărțile astea. Ce o să faci, maică, dacă de pe acum stai cu ochii în ele?”

Zâmbesc. Chiar o moștenesc pe bunica. Și brusc cadrul se schimbă. Sunt într-o zi de primăvară. Bunica stă așezată pe patul ei. Acum ea privește afară. Ușa se deschide brusc de perete. Și, din nou, acea fetiță își face apariția, doar că acum e mai mare. Ține în mână un mărțișor și o felicitare. Privirea i se mută pe peretele unde e atârnată o țesătură cu un copil ținând de gât un leu. Pe marginile țesăturii sunt prinse  alte câteva mărțișoare iar o felicitare stă întredeschisă lângă casetofon.

Scena se derulează și îmi amintesc zâmbetul bunicii când primăvara îi aduceam un mărțișor și o felicitare. Dar imaginea dispare. Sunt din nou în stația cenușie de la metrou. Au trecut mulți ani de la amintirile acestea. Și sunt departe de bunica.

Îmi caut telefonul în buzunar. Caut în agendă numărul ei și apelez.

”Alo? Tu ești, maică? Ce faci? Ai venit de la școală? Ai luat note mari azi? Ai ce să mănânci? Să nu stai nemâncată. Să te îmbraci să nu răcești că nu are cine să aibă grijă de tine acolo, departe. Mai roagă-te și pentru mine, maică. Sunt bine, dar nu vreau să mă îmbolnăvesc. Nu vreau să-i dau de lucru lui taică-tu. Să ai grijă să te comporți frumos și să-l iubești pe Dumnezeu. Mai sună-mă, mamă, și pe mine. Că sunt singură. Vă pup și vă îmbrățișez pe toți.” Aștept să am o astfel de conversație cu bunica. Dar...

 ”Numărul apelat nu există”. Telefonul îmi cade și simt că lumea din jurul meu se pierde într-o liniște apăsătoare. Dar nu vreau să cred asta. Mai sun din nou. Aceeași voce impasibilă îmi răspunde în locul vocii calde a bunicii. Cum? Cum să nu existe? În agenda mea așa scrie. Cum, când de atâtea ori am sunat și a răspuns? Sau oare am sunat îndeajuns? Oare nu am sunat-o prea rar?

Inima mi se strânge când realizez că bunica nu-mi va mai răspunde. Oricât aș încerca. Vocea ei încă e atât de vie în mintea mea, dar doar atât. Bunica nu mai e. A plecat acolo unde nicio companie telefonică nu are acoperire. Iar acum îi simt lipsa. Îmi e dor de bunica. Când ea mă aștepta, eu eram prea ocupată. Acum când eu am nevoie să o văd, e prea târziu. Bunica mea era atât de fericită să vadă că scriu cărți. Îi plăcea să știe ultimele lucruri despre mine și era mândră de mine. Dar, nu a mai apucat să citească prima mea carte.

Numărul la care apelez eu nu mai există, dar poate că în agenda telefonului tău ai și tu o Mamaia, sau Buni...Încearcă!   Poate ție îți mai răspunde o voce dragă. Sună și spune că îți e dor, că vrei să o vezi, că îți lipsește, că o iubești. Și mie mi-e dor de bunica...

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

8.8

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere