Jose Saramago:
„Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare; de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în aşteptare.”
Ca să-l citez pe Philip Roth: „E cineva la cei treisprezece ani ai ei. Este ea însăşi. Ardoarea, spiritul care o animă mereu activ, punând mereu lucrurile în mişcare...E ca o surioară pasionată a lui Kafka, este fetiţa lui pierdută.” Aşadar, jurnalul nu e doar un document istoric niciodată contestat, ci şi o carte incredibil de frumoasă. O poveste despre viaţă scrisă de un copil trimis să moară. Un cântec al libertăţii scris de un captiv obligat să tacă. În fine, o poveste despre iubire şi speranţă într-o vreme în care nici iubirea și nici speranţa nu au salvat lumea.
Simt că m-am îndepărtat puţin de umbra de optimism către care pornisem. Jurnalul nu e trist decât privit înapoi, prin ceea ce ştim deja că a însemnat. În momentul scrierii, el era de fapt radiografia zilnică a unei vieţi care avea ca ingredient principal întâi speranţa, apoi acceptarea şi, nu în ultimul rând, recunoştinţa că viaţa, chiar în cele mai grele condiţii, continua să palpiteze atunci când în mulţi alţii se stinsese deja.
Şi mai e ceva ce putem înţelege doar privind înapoi: din cele mai grele împrejurări destinul nostru se construieşte mult mai frumos decât ar face-o în lipsa încercărilor. De exemplu, Anne Frank şi-a dorit să devină o scriitoare cunoscută. Şi deşi talentul ei s-ar fi afirmat până la urmă, un destin mai puţin greu ar fi făcut-o cunoscută mult mai greu. Poate nu ar fi ajuns niciodată unul dintre cei mai influenţi oameni din istorie.
Într-un fel, a primit după moarte tot ceea ce îşi dorea de la viaţă. Păstrând logica, aş spune că şi destinele noastre pot fi înţelese abia după ce s-au sfârşit: după ce configuraţia lor ultimă s-a aşezat într-o imagine căreia nimic nu i se mai poate lua şi nimic nu i se mai poate da. Abia atunci putem să facem un bilanţ.
Şi tot atunci înţelegem că viaţa de după viaţă cântăreşte mai mult decât viaţa însăşi.
Articol scris de: Carmen Petre