Jurnalul Annei Frank – O poveste despre viață scrisă de un copil trimis să moară

Jose Saramago:

„Răspunsurile nu vin întotdeauna când sunt necesare; de multe ori se întâmplă ca singurul răspuns posibil să fie să rămâi în aşteptare.”

Anne Frank este simbolul celor pierduţi în lagărele naziste pentru vina de a fi fost evreică într-o vreme în care istoria a decretat, prin gura unui monstru, că evreii trebuie să moară. Jurnalul ei este de fapt caietul în care o fată de 13, apoi 14 şi 15 ani îşi povesteşte întâmplările zilnice din anexa în care se refugiase împreună cu familia în aşteptarea unor zile mai bune, a unei eliberări care, dacă ar fi venit cu câteva zile mai devreme, ar fi salvat şi autorul, şi personajele împreună cu jurnalul. Anne Frank şi ceilalţi şapte locuitori clandestini ai anexei au ajuns la Auschwitz cu ultimul tren pornit într-acolo. Când am început să citesc jurnalul (am ajuns la el întâmplător, ca la multe lucruri bune sau cel puţin relevante din viaţă), am fost tare sceptică. Ştiam că este o carte importantă, dar nu bănuiam că poate să fie atât de bine scrisă de un copil! Sigur, am greşit cum greşesc oamenii când vorbesc despre lucruri care nu li s-au arătat încă. Anne Frank scrie minunat, cu pasiune şi inteligenţă, ca un om care a trăit mult şi a cercetat viaţa cât să le poată spune şi altora ce a înţeles din ea.

Ca să-l citez pe Philip Roth: „E cineva la cei treisprezece ani ai ei. Este ea însăşi. Ardoarea, spiritul care o animă mereu activ, punând mereu lucrurile în mişcare...E ca o surioară pasionată a lui Kafka, este fetiţa lui pierdută.” Aşadar, jurnalul nu e doar un document istoric niciodată contestat, ci şi o carte incredibil de frumoasă. O poveste despre viaţă scrisă de un copil trimis să moară. Un cântec al libertăţii scris de un captiv obligat să tacă. În fine, o poveste despre iubire şi speranţă într-o vreme în care nici iubirea și nici speranţa nu au salvat lumea.

Simt că m-am îndepărtat puţin de umbra de optimism către care pornisem. Jurnalul nu e trist decât privit înapoi, prin ceea ce ştim deja că a însemnat. În momentul scrierii, el era de fapt radiografia zilnică a unei vieţi care avea ca ingredient principal întâi speranţa, apoi acceptarea şi, nu în ultimul rând, recunoştinţa că viaţa, chiar în cele mai grele condiţii, continua să palpiteze atunci când în mulţi alţii se stinsese deja.

Şi mai e ceva ce putem înţelege doar privind înapoi: din cele mai grele împrejurări destinul nostru se construieşte mult mai frumos decât ar face-o în lipsa încercărilor. De exemplu, Anne Frank şi-a dorit să devină o scriitoare cunoscută. Şi deşi talentul ei s-ar fi afirmat până la urmă, un destin mai puţin greu ar fi făcut-o cunoscută mult mai greu. Poate nu ar fi ajuns niciodată unul dintre cei mai influenţi oameni din istorie.

Într-un fel, a primit după moarte tot ceea ce îşi dorea de la viaţă. Păstrând logica, aş spune că şi destinele noastre pot fi înţelese abia după ce s-au sfârşit: după ce configuraţia lor ultimă s-a aşezat într-o imagine căreia nimic nu i se mai poate lua şi nimic nu i se mai poate da. Abia atunci putem să facem un bilanţ.

Şi tot atunci înţelegem că viaţa de după viaţă cântăreşte mai mult decât viaţa însăşi.

Articol scris de: Carmen Petre

notează articolul

Astăzi tu ești profesorul!

6.6

Nota de mai sus este media tuturor notelor acordate de cititori. Îți mulțumim!

adaugă o părere