Au fost multe momente în care am experimentat frica în viața mea, dar de data aceasta mai mult decât oricând.
Pierdusem legătura și acum căutam pe tabel următoarea variantă disponibilă. Din cauza acestei întârzieri ni s-au anulat și celelalte două legături și aveam să ajungem noaptea târziu la destinația noastră. În timp ce așteptam pe peron alături de sora mea, un bărbat se apropie de noi și mă întreabă nesigur: „Stuttgart?ˮ În mână ținea un bilet cu destinația și ora, dar era încă nesigur. Mi-am dat seama că nu poate vorbi limba germană și am încercat să îi explic cât mai simplu care este traseul lui.
Când a sosit trenul în stație m-a întrebat din nou din priviri dacă acela este trenul potrivit și am dat din cap zâmbindu-i, pentru că el îmi zâmbea. Ne-am oprit în primul compartiment din cauza bagajelor, iar bărbatul care ne abordase în gară ne-a cerut permisiunea să ni se alăture.
Au fost multe momente în care am experimentat frica în viața mea, dar de data aceasta mai mult decât oricând. După ce ne-am așezat în compartiment am realizat că nu stăteam relaxată pe scaun, ci mai mult pe marginea lui, gata să fug în orice moment. Bărbatul din fața noastră ne-a spus că este din Siria și că a venit în Germania din decembrie. Imediat mi-au apărut în minte scenarii de la televizor în care Parisul era scena unor atentate teroriste, în care Bruxellesul era în stare de alertă, în care lumea întreagă era panicată.
Spre sfârșitul călătoriei noastre, am realizat că mă sprijinisem de spătar și zâmbeam fericită. Nu era nevoie să vorbim aceeași limbă, căci limbajul trupului este universal, zâmbeam pe aceeași limbă.
Mintea noastră reacționează aproape inconștient și se grăbește să judece o persoană doar după țara din care provine. Bărbatul din fața noastră avea o poveste tristă. Ne-a spus că a trebuit să înoate mai bine de două ore pentru a ajunge pe malurile Turciei, de unde au fost luați de către poliție și salvare. După zile întregi de călătorie prin Bulgaria, Ungaria și Austria, a ajuns în cele din urmă în Germania, dar era nefericit. Îi era dor de casă, de familie. „Germany don't like. Siria azul!ˮ (Germania nu îmi place, Siria este apropiată de inima mea).
Ne-a spus apoi cât îi este de greu să se integreze printre acești europeni plini de prejudecăți. Oamenii se dau la o parte și îl privesc plini de scepticism când spune țara din care provine. Îl izolează nu prin cuvinte, ci prin atitudine. Ne-a spus că nu are prieteni, că este singur și că vrea să se întoarcă acasă.
Pentru acești oameni, viața este o luptă nedreaptă. Sunt atacați din două părți: pe de-o parte, de europenii care pretind că îi ajută și de cealaltă parte, de compatrioții lor extremiști care înțeleg să aplice religia într-o manieră dăunătoare.
Spre sfârșitul călătoriei noastre, am realizat că mă sprijinisem de spătar și zâmbeam fericită. Nu era nevoie să vorbim aceeași limbă, căci limbajul trupului este universal, zâmbeam pe aceeași limbă. Înainte să ne despărțim ne-a spus: „Me, happy!ˮ( fericit). Era suficient pentru a spulbera granița culturală și barierele prejudecăților.
