Întotdeauna m-au fascinat oamenii non-convenționali, care nu se pliază după un etalon al societății, ci își găsesc originalitatea și autenticitatea prin ceea ce fac în cele mai simple aspecte din viața lor de zi cu zi. Povestea de astăzi este despre una din aceste peroane pe care o cunosc îndeaproape. Vreau să împărtășesc cu voi una din poveștile pe care ea mi le-a spus cu puțin timp în urmă, din care am învățat o lecție de viață atât de deosebită și care cu siguranță, vă va impresiona și pe voi.

„Când eram mică, îmi doream întotdeauna să primesc cât mai multe cadouri, mai ales de ziua mea. Număram lunile, săptămânile și zilele până la fericita zi și speram ca toți să mă surprindă cu ceva. Mă așteptam ca toată familia și prietenii să se pregatească pentru acest eveniment și să îl perceapă la fel de grandios și deosebit precum îl vedeam eu. Chiar și acum, după atâția ani, mă cuprinde același entuziasm gândindu-mă că va fi ziua mea. Trecerea timpului nu a diminuat fericirea aceea pură ce vine odată cu ziua mea de naștere. Anul acesta însă, de ziua mea sunt singură, așa că nu voi primi niciun cadou și deși inițial acest gând mă întrista, m-am decis să schimb cumva acest lucru și în loc să aștept să primesc un cadou, să ofer eu unul.

După ce am terminat cursurile la facultate, am ieșit pe stradă. Iarna a îmbrățișat bătrânul pământ și întunericul învelește lumea mai devreme decât în alte seri. Străzile sunt acoperite de aura felinarelor și în lumina lor umbra mea pășește încet, fără grabă. Caut un om, un om al străzii, singur și ascuns pe undeva printr-un ungher ferit de frig. 
Vreau să îmi sărbătoresc ziua de naștere cu o persoană necunoscută, să stau așa alaturi de ea, vorbind despre lucruri simple, frumoase și profunde. Am colindat străzile minute în șir, căutând cu privirea vreun om lângă care aș putea să poposesc.
Aproape că încetasem căutările, și cu inima îngreunată mă pregăteam să mă întorc acasă, când am zărit undeva o umbră pitită la un colț de bloc. Era o bătrânică de vreo 60 de ani, înfofolită în haina de iarnă, ce afișa un zâmbet cald, umil. M-am apropiat de ea și i-am spus că în seara asta aș vrea să mâncăm împreună. Am rugat-o să mă aștepte, și m-am dus repede să cumpăr ceva de mâncare. Când m-am întors mă aștepta acolo. M-am așezat pe ciment alături de ea și am împărțit pizza și …fericire. Am împărțit prăjituri și… experiențe de viață. Îmi plăcea să o ascult vorbindu-mi despre ea, despre greutățile prin care a trecut, o ascultam cum se resemnase, păstrând însă o undă de voioșie în glasul ei. Acele minute petrecute în compania ei mi-au umplut sufletul.
Am plecat de lângă ea târziu, cu inima plină și încărcată de o fericire simplă, autentică. Am păstrat în suflet cuvintele ei sincere și binevoitoare.

Am realizat apoi că pentru a fi fericiți ne trebuie atât de puțin. De cele mai multe ori însă, noi așteptăm să primim din partea celorlalți motive mărețe pentru a fi fericiți, fără ca noi să luăm inițiativa și să oferim primii, chiar și ceva mărunt. Nefericirea noastră vine din egoism, în timp ce fericirea vine dintr-o inimă altruistă. ”