Când a fost întrebat ce ar spune dacă L-ar întâlni pe Dumnezeu în viața de apoi, faimosul filosof britanic Bertrand Russell a răspuns: „Ar trebui să-I reproșez că nu ne dă suficiente dovezi.”

Așa să fie?

Filosofii au dezbătut mult timp problema existenței lui Dumnezeu.
De multe ori motivele invocate în sprijinul existenței lui Dumnezeu s-au bazat pe intuiții de bun simț împărtășite de mulți oameni. De exemplu, fără îndoială, întrebarea fundamentală a fost aceasta „de ce există ceva mai degrabă decât nimic?” Cu alte cuvinte, de ce există universul fizic? Putem explica existența anumitor lucruri din univers, dar cu siguranță universul în sine necesită o explicație. O astfel de explicație trebuie să fie ceva (sau Cineva), care nu face parte din universul fizic și totuși are puterea de a aduce universul în existență. Aceasta abordare a oferit un motiv pentru credința în Dumnezeu. Un alt motiv s-a bazat pe o analogie. Atunci când vedem un tablou frumos sau un ceas complex, știm că o inteligentă trebuie să fi fost implicată. Cu cât mai mult, ordinea, frumusețea și complexitatea pe care o vedem în jurul nostru în lumea naturală, trebuie să fie rezultatul inteligenței.

Și totuși ...

Aceste tipuri de argumente au primit critici serioase în secolele XVIII și XIX. Oricare ar fi meritele acestor critici, poziția dominantă printre filosofi, în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost că argumentele pro existenței lui Dumnezeu era slabe. De fapt, mulți au mers mai departe și au susținut că însuși conceptul de Dumnezeu nu avea sens. Ideea a fost că, pentru ca ceva să fie semnificativ trebuia să poată fi verificat prin intermediul celor cinci simțuri. Din moment ce existența lui Dumnezeu nu putea fi verificată în acest fel, Dumnezeu a fost desemnat ca fiind un nonsens.

Apoi situația s-a schimbat.

Afirmația conform căreia conceptul de Dumnezeu era lipsit de sens a fost respinsă. La sfârșitul anilor 1960 filosofii creștini au evidențiat că multe dintre motivele invocate pentru respingerea credinței în Dumnezeu nu au fost atât de convingătoare precum au presupus mai mulți atei. Multe dintre argumentele tradiționale pentru existența lui Dumnezeu au revenit prin lucrările unor filosofi de renume ca Richard Swinburne și William Lane Craig. Adesea, abordarea adoptată nu a fost aceea de a încerca să dovedească cu certitudine de 100% că Dumnezeu există, ci de a arăta că, pe baza unei game întregi de caracteristici ale universului, pledoaria pentru Dumnezeu este foarte puternică. Aceasta nu înseamnă că majoritatea filozofilor cred în Dumnezeu, ci credința în Dumnezeu și în aserțiunile centrale ale creștinismului (cum ar fi Învierea lui Isus) nu este deloc neobișnuită și este apărată în mod regulat în cercurile filosofice de azi. Sunt puțini care ar fi prezis o astfel de transformare în urmă cu cincizeci de ani.

Dar descoperirile științifice au ajutat...

În 1978, doi oameni de știință Arno Penzias și Robert Wilson au primit premiul Nobel pentru că au descoperit ceea ce este cunoscut sub numele de radiația cosmică de fond. Aceasta este o formă de radiație electromagnetică care se găsește peste tot în Univers. Descoperirea lor a fost descrisă ca fiind cea mai concludentă dovadă pentru modelul Big Bang al apariției Universului.

A arătat știința într-adevăr că universul a avut un început? De departe, opinia dominantă a oamenilor de știință afirmă că răspunsul este da. Totuși, mulți atei au rezistat acestei concluzii. În cazul în care întregul univers fizic a avut un început, așa cum a confirmat lucrarea lui Penzias și Wilson, nu ar fi aceasta o confirmare științifică a creației? Celebrul cosmolog Stephen Hawking a remarcat, "Multor oameni nu le place ideea că timpul a avut un început, probabil pentru că miroase a intervenție divină." Într-adevăr, Hawking a încercat să evite nevoia de un început, dar dovezile pentru un început sunt de așa natură încât reprezintă opinia științifică dominantă. Problema ateismului este că, în cazul în care universul a avut un început, atunci înseamnă că a avut o cauză. Cu siguranță nu a venit la existență din nimic. Pare mult mai plauzibil să se creadă că acesta a fost adus în existență din nimic de către un Creator, aceasta fiind tocmai ceea ce au crezut creaționiștii mereu.

De-a lungul ultimilor patruzeci de ani, alte descoperiri științifice au susținut credința în Dumnezeu. Exemplul cel mai evident este reglajul fin al universului. Putem folosi ca ilustrație semnalul radio: nu poți asculta postul preferat de radio, decât dacă aparatul radio a fost reglat pe frecvența postului respectiv. Într-un mod similar, oamenii de știință au descoperit că o întreagă gamă de caracteristici ale universului sunt reglate astfel încât acestea să aibă exact valorile potrivite pentru ca viața să existe.

Antony Flew, renumitul filosof ateu afirmă: “Să luăm în considerare legile de bază ale fizicii. S-au făcut calcule potrivit cărora, dacă valoarea unei singure constante fundamentale – viteza luminii sau masa electronului, de pildă – ar fi fost puțin diferită, atunci nu s-ar fi putut forma nicio planetă care să permită apariția vieții omenești.”.

Acest reglaj fin a fost explicat în două feluri. Unii oameni de știință recunosc în reglajul fin dovada unui proiect divin. Iar mulți alții au speculat că universul nostru este unul din multe altele, cu deosebirea că în al nostru s-a întâmplat să existe condițiile potrivite pentru viață. Paul Davies, unul dintre cei mai influenți exponenți contemporani ai științei moderne susține o cauză inteligentă a Universului: „Ateii susțin că legile [naturii] există fără un temei rațional și că universul este în ultimă instanță absurd. Ca om de știință, îmi vine greu să accept acest lucru. Trebuie să existe un temei rațional invariabil pe care se bazează natura logică și ordonată a universului.”

Dar argumentele biblice?

Unele dintre afirmațiile centrale ale creaționismului au primit sprijin de la o altă sursă surprinzătoare: domeniul studiilor biblice. Poate fi o surpriză pentru mulți cititori că, în prima jumătate a secolului al XX-lea perspectiva dominantă în domeniul studiilor biblice a fost aceea că cele patru Evanghelii găsite în Noul Testament sunt doar puțin mai mult decât miturile antice, care conțin puține informații istorice despre Isus din Nazaret sau despre oricare dintre evenimentele pe care le descriu. De fapt, s-a susținut că, practic, nimic nu poate fi cunoscut despre caracterul istoric al lui Isus, viața Lui, învățătura, faptele, moartea Lui, și cu siguranță învierea Lui. Să crezi în acel Isus al creștinismului însemna să crezi într-un mit care nu avea nicio bază în realitatea istorică.

Cu toate acestea, poziția s-a schimbat dramatic. Mulți cercetători au început să înțeleagă că atitudinea adoptată față de Evanghelii a fost extrem de sceptică. Prin simpla studiere a Evangheliilor, în același mod ca a altor documente vechi, și fără a presupune că au fost inspirate de Dumnezeu, a devenit clar că ele oferă informații istorice mult mai sigure decât s-a crezut anterior. În anii 1970, un număr de savanți au abordat Evangheliile, concentrându-se pe fundalul evreiesc și pe evenimentele care au fost cunoscute din alte surse, evenimente care au avut loc în jurul timpului lui Isus. Când au făcut acest lucru, au descoperit că o mare parte a materialului din Evanghelii era documentat istoric și astfel acestea nu puteau fi respinse. Cel puțin, o schiță a vieții lui Isus, temele centrale ale învățăturii Lui, răstignirea Sa de către romani și faptul că ucenicii săi au susținut că L-au văzut în viață după moartea Sa sunt acum considerate a fi fapte bine stabilite.

Un savant de vârf în acest domeniu de studiu, Richard Bauckham, a argumentat pe larg că Evangheliile, departe de a fi documente târzii care nu s-au bazat pe evenimente reale, sunt de fapt bazate pe mărturia martorilor oculari care au fost primii urmași ai lui Isus. El arată că teoriile mai vechi, care pretindeau că Evangheliile au fost corupte într-un proces îndelungat de transmitere a tradițiilor anterioare, nu mai pot fi susținute. Nu toți savanții care lucrează în acest domeniu agreează concluziile la care a ajuns Bauckham, la fel cum nu toți filozofii sau oamenii de știință cred în Dumnezeu. Dar important este faptul că există argumente puternice de natură istorică pentru o viziune creștină despre Isus și Evanghelii.

În loc de concluzie

Existența sau inexistența lui Dumnezeu, în special a Dumnezeului creștin și iudaic, este un subiect imens al literaturii filosofice. Fără îndoială, creștinismul este mai mult decât un grup de crezuri bine argumentat, dar oricine dorește să caute adevărul va trebui să cerceteze cu seriozitate acest sistem conceptual.