Întrebare: Când cunoşti cu adevărat un om? Când îi observi înclinaţiile sau când îi remarci principiile? Atunci când ştii cum ar (re)acţiona din fire sau când descoperi cum consideră că e corect/bine/frumos să (re)acţioneze? Dacă îl cunoşti ţinând cont de înclinaţiile lui, greşeşti oare ignorând principiile pe care omul doreşte să le respecte, chiar şi atunci când ele se opun înclinaţiilor pe care le are? Dacă îl cunoşti după principiile pe care le are, nu te înşeli ignorându-i înclinaţiile distructive, care, atât timp cât există în el, vor încerca să-i submineze principiile?

Dilema

De fapt, aceasta este o falsă dilemă. Nu poţi spune că înţelegi pe deplin un om decât în momentul în care cunoşti motivaţia care stă la baza acţiunilor lui. Însă cum în zona motivaţională „străinii” (adică oricine în afară de Dumnezeu şi omul respectiv) au acces limitat, dacă nu chiar interzis, cea mai sigură cale de a cunoaşte pe cineva rămâne a-i observa obiceiurile. De ce?

Pentru că nici înclinaţiile, nici principiile unei persoane nu garantează total modul ei de acţiune. Înclinaţiile pot fi reduse la tăcere, iar principiile pot fi încălcate. În schimb obiceiurile, prin definiţie, sunt fapte în mod necesar repetabile, care ne furnizează informaţii despre cum va acţiona un om în anumite circumstanţe. În plus, toată lumea ştie că cea mai eficientă metodă de a schimba un obicei este de a-l înlocui cu un altul. Aşadar, obiceiul este pe de-o parte o constantă a caracterului, iar pe de altă parte o luptă deja încheiată, în care se ştie cine este învingător: principiul sau înclinaţia.

Dictatura „Nu pot”

Mulţi se uită la ei înşişi, iar atunci, pentru că văd numai înclinaţiile lor rele, îşi spun că nu vor putea respecta niciodată principiile. Alţii se uită în jurul lor şi văd numai exemple a ceea ce nu ar vrea să ajungă niciodată, însă se tem că circumstanţele îi vor aduce şi pe ei la acelaşi rezultat. Ambele categorii greşesc, pentru că nu se uită la Cine trebuie. Uitatul la tine însuţi sau la ceilalţi nu te va ajuta nici măcar să devii mai bun, cu atât mai puţin desăvărşit, adica aşa cum Dumnezeu vrea să devenim. La ce te-ar putea ajuta contemplarea a ceea ce ţi se pare demn de dispreţ? Dacă însă, te vei uita la Isus, admirând ceea ce este El, observând modul Lui de a fi, de a Se purta, de a vorbi, vei învăţa să fii ca El.

Nu trebuie să te descurajezi privind la tine sau la ceilalţi, pentru că, în realitate, tu vei deveni ceea ce iubeşti! Isus a spus: „unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6:21). Dacă vrei să devii asemenea lui Hristos, nimeni şi nimic nu te va putea opri - nici înclinaţiile tale rele, nici ispitele. Scriitoarea creștină Ellen White spunea că nimeni nu poate fi obligat să păcătuiască. Trebuie obţinut mai întâi consimţământul omului. Sufletul trebuie să aibă ca scop actul păcatului. (E.G. White, Solii pentru tineret, pag. 67). Mai mult, când cooperează cu voinţa lui Dumnezeu, voinţa omului devine omnipotentă (idem, pag. 101).

Posibilități infinite

Noi avem doar o mică idee despre puterea care ne-ar aparţine dacă am fi conectaţi la sursa veşnică a puterii depline. Continuăm mereu şi mereu să păcătuim şi credem că aşa trebuie să fie întotdeauna (idem, pag. 105). Însă vestea bună este că aveţi în interiorul vostru resurse pentru a atinge posibilităţi infinite […] dar este o nevoie categorică de a rămâne aproape de Isus. El este puterea, eficienţa şi tăria noastră. Nu ne putem baza pe noi nici măcar o clipă (idem, pag. 46-47).

Poţi fi oricine vrei să fii. Dacă îţi fixezi un scop demn de a fi atins, nici măcar înclinaţiile tale nu te pot opri. Dumnezeu vrea ca din fiecare slăbiciune a ta, din fiecare încercare, din fiecare ispită să facă un domeniu în care să devii expert. Dacă ţi se pare neverosimil, mai gândeşte-te o dată! Pentru că aşa cum spune Biblia în 1 Ioan 3:2: „Ce vom fi nu s-a arătat încă, dar ştim că, atunci când se va arăta El, vom fi ca El.”