Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, un automatism reprezintă o înlănţuire de reacții care se desfășoară fără controlul centrilor nervoși superiori; o mișcare, un gest sau stereotip la care nu participă conștiința. Automatismele sunt utilizate adesea în deprinderi precum: mersul, scrisul, clipitul.

Te-ai gândit vreodată cât de greu, cât de chinuitor ar fi ca mersul să nu fie un automatism, ci fiecare pas să fie dictat conștient, individual, în urma unei decizii bine cântărite? Să nu fie suficient să te hotărăști să pornești spre o destinație, mai apropiată sau mai îndepărtată, ci să gândești la fiecare pas cum să le comanzi mușchilor să pună piciorul în mișcare, apoi să-l oprească, să așeze talpa bine pe sol și apoi să o ruleze din nou spre vârf, ridicând călcâiul? Într-un moment ca acesta, toate ,,circuitele” din creier sunt încinse, există o încordare teribilă și toate puterile sunt concentrate pe pasul următor. Cam mult timp pierdut pentru a face un pas, nu?

Nu ai cum să nu exclami, la fel ca David: ,,Te laud că sunt o făptură atât de minunată!” (Psalmii 139:14) Da, Creatorul a fost atent la toate detaliile. În timp ce mergem, mai alene sau mai grăbiți, avem timp suficient să ne gândim la ceea ce este cu adevărat important; la ceea ce nu este menit să devină un automatism niciodată. La ce? La oameni, la relații, la cuvinte.

Vezi, cam aici s-au deteriorat lucrurile în viața noastră: ne gândim îndelung la fiecare pas pe care îl facem, să fie ca pe podiumul de prezentare a modei; ne luăm timp să ne așezăm pe față fiecare zâmbet, după cum am văzut în oglindă că ne stă cel mai bine: cu dinții la vedere sau, după cum e cazul, cu gura închisă. Ridicând colțul ochilor sau, dacă se accentuează ridurile, mai descret, doar o idee; sau un zâmbet de complezență, oficial, dar tot calculat cu grijă, să dea bine. Și încruntarea ne-o așezăm cu rigla, să nu ni se apropie sprâncenele prea mult, să nu se vadă ridurile de pe frunte. Da, ceea ce ar trebui să fie spontan, doar o manifestare sinceră a ceea ce trăiești în interior este foarte laborios proiectat.

Știi acele momente când le răspundem oamenilor, fără să ne gândim măcar puțin la ceea ni s-a spus și ceea ce răspundem? Este dureros că avem replici înregistrate, care ne ies pe buze automat, astfel încât nu mai acordăm timp și atenție să le personalizăm, să le gândim, să ne pese. Uneori un cuvânt poate schimba o viață sau întreg cursul vieții, însă, am uitat să ne pese.

Cât timp îți iei pentru a te gândi la cuvintele cărora le dai drumul în etern, știind că nu le vei mai putea lua niciodată înapoi? Ei bine, relațiile, cuvintele, privirile oferite oamenilor de lângă tie nu trebuie să devină niciodată automatisme. Poți răpi puțin timp de la schimbatul măștilor, de la ora de cosmetizare (a chipului sau a sufletului), de la transformarea încruntării reale într-un zâmbet prefăcut, de la număratul banilor sau de la un selfie. Dar nu răpi niciodată timp, din cel pe care îl acorzi celorlalți.

Automatismele sunt pentru mers, pentru respirat. Niciodată pentru a iubi, pentru a-ți păsa de ceilalți, pentru a trăi cu sens.