Universitatea Harvard a preluat un articol din ,,Sleep Medicine Review” publicat în 2001 care descria cele două tipuri de memorie de lungă durată: memoria declarativă (explicită) și cea procedurală (implicită). De-a lungul anilor aceste concepte au fost studiate și aprofundate.
Memoria de lungă durată declarativă
În rezumat, memoria de lungă durată declarativă este aceea care stochează întâmplări. Este astfel numită, întrucât se referă la amintiri care pot fi discutate sau declarate. Această porțiune a memoriei știe ce e un anumit lucru, iar cunoștința aceasta e îmbogățită și corelată cu experiențe sau cadre în legătură cu acel lucru. Precum o hartă electronică interactivă care e prevăzută și cu informații despre anumite locuri, nu doar despre poziția geografică a acestora.
Sau, spre exemplu conceptul de ,,câine”, despre care învățăm că e un animal blănos care face ham!, e îmbogățit de cadre trăite sau aflate de la alții, acestea influențând conceptul de ,,câine” în mintea, implicit memoria acelei persoane. Din fericire doar în mintea unora în afară de ham! cățelul face și haț! și mult mai mulți îl asociază cu ideea de loialitate. Din memoria declarativă pot fi redate amintiri în mod conștient.
Memoria procedurală
Memoria procedurală în schimb, se referă la acel know how și are la bază un mecanism inconștient. După ce am învățat în copilărie - spre exemplu - să nu ne mai deplasăm ,,de-a bușilea” ci să mergem, acest lucru se petrece automat, nefiind nevoie să știm a explica exact în ce constă procesul mersului, când și cum piciorul trebuie ridicat și mâna coordonată cu acesta. Același tip de proces se întâmplă și când se învață a cânta la un instrument muzical, sau condusul mașinii sau mersul pe bicicletă, lista putând continua. În cazul ultimului exemplu, chiar dacă a trecut o perioadă mai lungă de timp și corpul are nevoie să se adapteze la poziționarea picioarelor pe pedale, direcționarea ghidonului și ținerea echilibrului, această adaptare nu durează mult.
Experimentul lui Destin W. Sandlin
Voi prezenta pe scurt experimentul unui adult care deși a practicat frecvent încă din copilărie mersul pe două roți, în opt luni de zile a uitat acestă deprindere din cauza unui mic amănunt. Destin W. Sandlin e numele unui inginer care locuiește în Alabama, S.U.A. și care pare să dea puțin peste cap (sau, mai bine zis, să îmbunătățească) ceea ce știința a sintetizat până acum despre memoria de lungă durată, despre lucrurile care o dată învățate nu se mai uită în condiții normale de trai.
D. W. Sandlin este proprietarul canalului ,,Smarter Every Day” de pe Youtube, și într-unul dintre videourile sale povestește experiența sa și provocarea pe care a trăit-o după ce a primit cadou de la un alt prieten inginer o bicicletă care are o mică modificare față de cea clasică. Modificarea constă în faptul că atunci când ghidonul este îndreptat spre stânga, bicicleta virează dreapta, și invers. Provocarea adaptării la acest nou sistem a durat opt luni! Opt luni până când creierul său s-a dezvățat de vechiul mod automat a merge pe două roți.
Fiului său în vârstă de 6 ani care merge pe bicicletă de la 3 ani, nu i-au trebuit decât două săptămâni, aceasta ducând la concluzia că un creier tânăr dă dovadă de o plasticitate mai mare, o capacitate mai crescută la adaptare la a învăța lucruri noi, implicit de a se dezvăța de obiceiuri vechi. Povestea nu se sfârșește aici. De ce e implicată ,,dezvățarea” și de unde știm că nu a fost creată o altă cale în memorie?
Cu precizie nu pot spune, însă așa indică partea a doua a povestirii, în care Destin W. Sandlin a călătorit în orașul unde se zice că sunt mai multe biciclete decât locuitori: Amsterdam. A încercat să folosească din nou o bicicletă convențională, dar nu își putea ține echilibrul. A avut nevoie de douăzeci de minute până când creierul său să facă ,,click” și să poată merge cu o bicicletă clasică. Cu zece minute mai puțin decât i-a luat unei fete de 18 ani să învețe să meargă pe bicicletă pentru prima oară, așa cum chiar ea povestește pe blogul City Room al jurnalului The New York Times.
Ca multe alte domenii unde rămâne destul de mult loc cercetărilor, și cel al modului de funcționare a creierului uman, plus maniera de stocare a informațiilor și formare a obiceiurilor, lasă destul loc pentru aprofundare. Ceea ce eu am concluzionat după ce am urmărit experimentul inginerului american a fost întărirea unui lucru pe care l-am auzit încă din copilărie - și anume, că e cu mult mai greu dezvățatul decât învățatul. Și tot de foarte multe ori am auzit și că o faptă repetată creează un obicei, care împreună cu altele formează caracterul unei persoane, și cugetarea nu se oprea acolo.
Minimum 21 de zile
Plecând de la concluziile unui medic plastician din anii ‘50 s-a vehiculat multă vreme că este nevoie de 21 de zile de practică până la instalarea unui nou obicei. Medicul a sugerat acest concept, deoarece cam de atâtea zile aveau nevoie în medie pacienții săi ca să se obișnuiască, spre exemplu, cu o nouă formă a nasului sau să accepte amputarea unui picior. Dar concluzia sa conținea și cuvântul ,,minimum” care de cele mai multe ori a fost omis când a fost promovată informația de-a lungul anilor.
Phillippa Lally de la University College din Londra a încercat în 2009 demitizarea conceptului, și studiile sale au arătat că e nevoie în medie de șaizeci și șase (!) de zile pentru îrădăcinarea unei noi deprinderi. Mai exact, subiecților pe care i-a studiat le-au trebuit între 18 și 254 de zile. Dar concluzia nu s-a concentrat pe numărul zilelor, ci pe faptul că ,,există o variație considerabilă de la individ la individ și că până la automatizarea unor acțiuni și că atingerea acelui nivel poate dura destul de mult”. Plus că în procesul de învățare, căderile nu sunt considerate eșecuri.
Având la dispoziție destulă informație plus propria conștiință, fiecare poate să decidă în dreptul său care sunt acele obiceiuri noi a căror implementare e potrivită sau la ce trebuie renunțat. Însă mitul celor 21 de zile nu mai trebuie să oprească pe nimeni din a persevera când se observă că o anumită deprindere nu prinde rădăcini sau când un nărav se încăpățânează să-și facă simțită prezența. Este clar nevoie de timp și consecvență, însă indiferent dacă numărătoarea zilelor până când acțiunea devine cutumă se oprește la 18 sau trece de 254, totul începe cu ziua 1. Și dacă nu l-aș da aici exemplu pe Andrei Roșu, mi-aș călca pe conștiință.
Unul din avantajele majore ale trecerii timpului și a acumulării de experiențe și experiență este faptul că putem ajunge să privim un anumit lucru din mai multe unghiuri, să vedem laturi, aspecte și profunzimi pe care de obicei nu le observam, de aceea este indicat să ne păstrăm orizontul deschis. Personal, eu nu mai văd mersul pe bicicletă cu aceiași ochi, ca înainte:
