Cel de-al treilea curent de gândire ce a marcat istoria gândirii europene a fost epicureismul. Principalii reprezentanți ai epicureismului sunt Epicur și Lucrețiu. Asemenea lui Platon și Aristotel, Epicur deschide și el o școală la Atena, numită Grădina, prin care câștigă o mare faimă. Lucrețiu este un poet ce pune în valoare filosofia lui Epicur, în lucrarea intitulată De rerum natura (Despre natura lucrurilor).
Epicureismul este fundamentat pe materialism, considerând că zeii, dacă ar exista, ar aparține unei cu totul alte dimensiuni existențiale decât a noastră, nu ar avea nicio legătură cu oamenii și nici nu ar putea să le influențeze destinul în vreun fel. Întregul univers este compus din atomi materiali, inclusiv sufletul și inteligența. Acești atomi sunt veșnici și indestructibili, nu au fost creați, ci există dintotdeauna și vor continua să se unească și să se separe pentru a da naștere și pentru a aduce sfârșitul peste lucruri. Totul în natură are o serie de cauze materiale, așadar întregul univers poate fi cunoscut în deplinătatea sa. Toate fenomenele din natură, inclusiv epidemiile sau catastrofele naturale, se justifică prin legi materiale.
În privința moralei epicureice, aceasta a fost distorsionată în decursul timpului pe nedrept. Morala lui Epicur urmărea două obiective: libertatea și plăcerea. Libertatea omului este diminuată de felurite angoase sau spaime, care îl determină la abstențiuni ilogice și nefericire. Aceste spaime sunt cauzate fie de superstiții, de care omul se poate elibera prin buna utilizare a rațiunii, fie de frica de moarte, care trebuie demistificată. Pentru epicureici, moartea nu există; moartea este pur și simplu neantul. Este ridicol să te temi de ceva ce nu există. Te poți teme de moartea celor apropiați sau de suferința fizică, însă teama de neantul care te-a precedat înainte să te naști și de nimicul care va urma odată cu propria-ți moarte este lipsită de orice sens, conform epicurienilor. Este justificată frica de necunoscutul vieții, însă frica de „nimic” este cu totul absurdă.
Căutarea plăcerii reprezenta scopul vieții pentru epicurieni – însă nu orice plăceri facile sau degradante, cum s-a afirmat greșit adeseori. Sunt condamnate plăcerile care nu sunt nici naturale, nici necesare, cum ar fi fuga după glorie sau bani, precum și plăcerile naturale, dar care nu sunt necesare, cum ar fi plăcerile carnale. Așadar sunt căutate numai plăcerile naturale și necesare: „Ce lucru admirabil, pâinea și apa, când le găsești la foame și la sete” (Francis Collet, O istorie a gândirii universale).
Ultima mișcare filosofică de mare anvergură a fost scepticismul. Reprezentanții săi de frunte sunt Pyrron din Elis și Sextus Empiricus. Deși nu a lăsat niciun fel de scrieri, influența lui Pyrron a fost masivă. El s-a detașat de toate antagonismele dogmatice dintre filosofi, definindu-se drept un „martor neutru și lipsit de iluzii al umanității”. Numai prin epoché – suspendarea judecății și prin aphasia – liniștea mută, omul poate ajunge la înțelepciune.
Deși criticat acerb de-a lungul timpului, scepticismul nu este atât de negativ, subversiv sau nihilist precum se afirmă adeseori. Înțelepciunea sceptică se bazează pe absența unui adevăr care se impune în mod definitiv individului, astfel încât acesta să ajungă la o formă aparte de libertate personală. De aceea, nimic nefiind în mod definitiv asigurat, omul trebuie să urmeze ordinea prestabilită a lucrurilor. Argumentele sceptice au fost în mod frecvent folosite și de apologetica Bisericii creștine: lumea nu este decât „deșertăciune”, proclamă Eclesiastul; aceste deșertăciuni pământești trebuie să-l conducă pe om către adevărurile divine.
Atât cinismul și stoicismul, cât și epicureismul și scepticismul susțin arta de a trăi centrată exclusiv pe individ. Omul însuși este responsabil pentru fericirea sa, așa cum rezumă catrenul epicureic cunoscut sub numele de tetrapharmakon: „Zeii nu au nimic de temut,/ Iar moartea nici atât,/ Durerea o poți suporta/ Iar fericirea poate fi a ta”.
