Trăim. Da, trăim. Şi ni se pare normal să fie aşa. Privim viaţa ca pe ceva care ne aparţine şi credem că avem tot dreptul să trăim. Suntem atât de absorbiţi de momentul prezent, de aici şi de acum, încât ne credem cu toţii nemuritori, neştiind că viaţa e fragilă...
Cum se moare atunci când ai uitat că eşti muritor? Lev Tolstoi răspunde acestei întrebări printr-o meditație asupra sensului existențe, o nuvelă profundă și răscolitoare – Moartea lui Ivan Ilici, publicată de Editura Humanitas în 2010.
Nu îl iubim pe Tolstoi numai pentru Anna Karenina sau Război şi pace, scrierile de mici dimensiuni reprezentând o „mostră” perfectă, un adevărat test şi o mare provocare pentru orice scriitor. Deşi scurtă, este o operă foarte intensă în trăiri şi analize interioare.
Ca şi în alte opere ale lui Tolstoi, se simte accentul pe care acesta îl pune pe riscul de a deveni un sclav al mediului în care trăieşti, un rezultat al împrejurărilor. Ivan îşi trăieşte viaţa în acord cu aşteptările familiei şi ale societăţii: devine un jurist de succes, se căsătoreşte cu o femeie potrivită, oferindu-le copiilor educaţia care se cuvenea. Societatea îi formează opiniile şi sentimentele, modelându-i caracterul după cel al oamenilor sus-puşi. Acţiunile sale sunt întotdeauna dirijate de un bun-simţ colectiv şi nu de propriile-i dorinţe.
În momentul în care oamenii ar putea spune că Ivan are totul în viaţă, acesta suferă un accident banal care va avea repercusiuni grave. Aflându-se dintr-o dată faţă în faţă cu moartea, Ivan nu poate înţelege iminenţa acesteia. Deşi îi este limpede că toţi oamenii sunt muritori, nu poate înţelege faptul că EL, Ivan Ilici, nu este cu nimic mai special decât alţi oameni şi este, de asemenea, un muritor.
Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este muritor − i-a părut toată viaţa lui valabil numai în ceea ce-l priveşte pe Caius, şi nicidecum pentru el. Caius a fost un om în general, şi era un lucru cu totul firesc. Dar el nu este Caius şi nici om în general, ci întotdeauna a fost o fiinţă cu totul şi cu totul deosebită de ceilalţi; el a fost micul Vanea pentru maman şi papa, pentru Mitea şi Volodea, cu jucăriile, vizitiul, dădaca, apoi cu Katenka, cu toate bucuriile, amărăciunile, încântările copilăriei, adolescenţei, tinereţii. Oare existase pentru Caius acel miros al mingii vărgate de piele, pe care o iubise atât Vanea? Oare Caius sărutase aşa mâna mamei şi oare pentru Caius foşniseră aşa cutele de mătase ale rochiei mamei lui?
Și dacă…? Și dacă tot ceea ce am trăit a fost o amăgire? Se poate să nu fi trăit cum trebuie de vreme ce făceam totul așa cum trebuia? Sunt întrebările care-l tulbură pe Ivan în ultimele clipe dinaintea morţii, din păcate prea târziu pentru a mai putea schimba ceva.
Îi fulgeră prin minte că ceea ce înainte îi apăruse absolut imposibil, şi anume că el îşi trăise întreaga viaţă nu cum ar fi trebuit – ar putea fi adevărat. Îi fulgeră prin minte că încercările lui, abia observate, de a lupta împotriva a ceea ce oamenii sus-puşi considerau că este bine – că tocmai aceste încercări abia observate, pe care el le alunga acum din minte, puteau fi adevărul, iar restul să nu fie ceea ce ar fi trebuit. Şi serviciul lui, şi viaţa lui atât de bine ticluită, şi familia lui, şi interesele societăţii şi ale serviciului – toate acestea să nu fie ceea ce ar fi trebuit să fie? Încercă să apere toate acestea faţă de sine însuşi. Şi deodată simţi întreaga inconsistenţă a tot ceea ce voia el să apere. Nu avea ce apăra.
De ce să citim Moartea lui Ivan Ilici? Nu pentru a învăța că oamenii sunt muritori, ci că NOI suntem muritori. EU și TU. Eric Emmanuel Schmitt spunea că viața-i un cadou. La început supraestimăm cadoul ăsta: credem c-am primit viața veșnică. După aceea îl subestimăm, ni se pare urât, prea scurt, mai c-am fi gata să-l aruncăm. În sfârșit, ne dăm seama că de fapt n-am primit-o cadou, ci doar cu împrumut. Și-atunci încercăm s-o merităm.
