Aşa cum aminteam în prima parte a acestui articol, în perioada pariziană, după apriga dispută purtată cu Isaac Newton, Leibniz a manifestat un mare interes pentru Spinoza, care tocmai publicase Tratatul teologico-politic, dar îşi păstra încă în manuscris Etica.
În 1673, a murit principele elector de Mainz, iar diplomatul Leibniz a întâmpinat serioase dificultăţi materiale în sejurul său la Paris. După ce a refuzat oferta de a deveni consilier al regelui Danemarcei, a acceptat un modest post de bibliotecar la curtea de Hanovra. A părăsit Parisul în 1676, dar, înainte de a ajunge la Hanovra, a trecut prin Anglia şi Olanda. La Londra a rămas o săptămână, timp în care i-a revăzut pe Oldenburg şi Boyle şi i-a întâlnit pe Collins şi Newton. În Olanda a stat o lună la Amsterdam, unde s-a întâlnit cu savantul Swammerdam, apoi l-a vizitat pe savantul Leuwenhoek.
Întors în Germania, Leibniz l-a vizitat pe Spinoza. Avusese deja o corespondenţă cu el şi era extrem de curios să afle câte ceva despre filosofia acestuia. Care a fost relaţia exactă dintre Leibniz şi Spinoza nu este foarte limpede. Din cele câteva scrisori, din notele găsite în hârtiile bibliotecii din Hanovra, din câteva mărturisiri scăpate lui Leibniz în scrisorile de mai târziu s-a putut reconstitui conţinutul convorbirilor cu consecinţe pentru dezvoltarea filosofului german. Primul a criticat şi a continuat să critice teoriile celui din urmă, iar după ce a studiat lucrările publicate postum, a făcut încercări repetate de a-l compromite pe Descartes prin reprezentarea spinozismului drept consecinţă logică a cartezianismului.
După Leibniz, filosofia lui Descartes duce către ateism, trecând prin spinozism. Având în vedere caracterul diplomatic al lui Leibniz, s-a sugerat că puternica sa repudiere a spinozismului a fost parţial inspirată din dorinţa de a-şi menţine reputaţia ortodoxă. Când l-a studiat pe Spinoza, îşi cristalizase deja unele dintre ideile principale ale propriei filosofii şi, deşi anumite afinităţi între filosofiile lor i-au stimulat interesul şi, probabil, şi dorinţa de a se disocia public de Spinoza, diferenţele erau enorme (a se vedea Frederick Copleston, Istoria filosofiei. Raţionaliştii, vol. IV, Ed. All, Bucureşti, 2011).
Cei 40 de ani care au urmat, Leibniz i-a petrecut la curtea din Hanovra, protejat de familia princiară al cărei sfetnic credincios a rămas, având în acelaşi timp o multitudine de interese şi activităţi. Între 1687 şi 1690, a călătorit în Europa, cercetând arhivele Germaniei şi Italiei în interesul istoriei Casei de Braunschweig, pe care a pregătit-o ca istoriograf al curţii (a se vedea şi Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, C. Rădulescu-Motru ș.a., Istoria Filosofiei Moderne/ De la Renaştere până la Kant, Ed. Tess-Expres, Bucureşti, 1996).
În 1682, Leibniz a fondat la Leipzig Acta Eruditorum, iar în 1700 a fost primul preşedinte al Academiei de ştiinţe din Berlin, întemeiată de regele Prusiei, la îndemnul său. Pe lângă interesul său pentru fondarea de societăţi academice, s-a mai ocupat de problema unificării confesiunilor creştine. Mai întâi, s-a străduit să găsească un teren comun pentru concilierea dintre catolici şi protestanţi. Apoi, când şi-a dat seama că dificultăţile erau mai mari decât anticipase, a încercat, deşi fără succes, să pregătească drumul pentru o reuniune între calvinism şi luteranism.
Contactul cu Petru cel Mare a făcut din Leibniz totuşi, un moment, îndrumătorul reformelor culturale din imperiul moscovit. Leibniz a fost unul dintre cei mai distinşi oameni ai vremii sale şi s-a bucurat de patronajul multor figuri eminente. Dar ultimii ani ai vieţii i-au fost plini de amărăciunea neglijării, iar când electorul din Hanovra a devenit George I al Angliei, în 1714, Leibniz nu a fost chemat să-l urmeze la Londra.
Leibniz s-a stins din viaţă la Hanovra, în 14 noiembrie 1716, izolat şi uitat atât de oficialităţi, cât şi de concitadini, fiind însoţit pe ultimul drum doar de Eckhard, care i-a fost secretar. Moartea sa a trecut neobservată chiar şi de academia pe care o fondase la Berlin, singura societate academică ce i-a onorat memoria fiind Academia Franceză de Fontenelle. Filosoful se îndepărtase de oameni, dar se apropiase de omenire. Numeroasele lui lucrări nu-i lăsaseră timp nici măcar să se căsătorească până când, aşa cum spunea el, a fost prea târziu.
Leibniz a traversat lumea, aşa cum nota Hoffding, „blând şi vesel, străin de toate emoţiile violente, întotdeauna preocupat de gândire şi studiu” (a se vedea Ioan N. Roşca, Filosofia modernă, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006, p. 175).
(În imagine, statuia lui Gottfried Wilhelm Leibniz, în campusul Universității din Leipzig, Germania.)
