Frida Kahlo (6 iulie 1907 – 13 iulie 1954) este tot atât de cunoscută pentru autoportretele sale, pe cât e pentru destinul extraordinar, pe care l-a trăit cu un optimism febril, în ciuda amprentei gravate constant de suferința crâncenă.
Născută Magdalena Carmen Frieda Kahlo y Calderón, dintr-o mamă catolică cu rădăcini indigene și un tată evreu, emigrant german, Frida își trăiește fericită copilăria până la vârsta de 6 ani, când poliomielita îi atrofiază mușchii piciorului drept, lăsându-l pentru totdeauna mai slab și mai scurt. Cu stăruință, Frida își continuă viața, estompându-și șchiopătatul și rănile psihice până la momentul nefast din septembrie 1925, când autobuzul în care se afla a fost spulberat de un tramvai venit din direcția opusă. Mai mult decât cele 11 fracturi severe (claviculă, coloană vertebrală, coaste și pelvis), accidentul îi cauzează un lung șir de terapii și intervenții dureroase, care îi vor marca restul zilelor. Curând, i se adaugă „al doilea accident”, cum îi plăcea Fridei să se refere la relația tumultoasă și plină de pasiune pe care a avut-o cu pictorul muralist Diego Rivera, care avea două decenii peste vârsta ei.
Amănunte din această tragică, dar fascinantă existență, se găsesc fragmentate în jurnalul său ilustrat, în care arta se împletește cu cele mai intime dintre gândurile ei, vorbind despre vulnerabilitatea condiției sale și curajul nemăsurat cu care a înfruntat-o. Cuprinzând ultima perioadă din viața artistei (1941-1954), jurnalul de 170 de pagini, particularizat prin monograma aurie FK a copertei din piele de culoare roșie, servește ca registru vizual, realizat în stilul său unic, distins de o franchețe, profunzime, lirism și ironie nemaivăzute.
Coperta jurnalului
Jurnalul, folosit de artistă ca loc de evadare din cotidian, de eliberare a minții și deșertare a sentimentelor, a fost ținut secret vreme de 40 de ani (fiind publicat pentru prima dată în 1995). Impropriu denumit jurnal, căci abia dacă se regăsesc câteva date între paginile sale, situate în afara oricărei cronologii, întrucât este dificil de aproximat distanța temporală dintre înregistrări, iar unele dintre date au fost în mod deliberat modificate de artistă, devenind anterioare momentului scrierii, documentul amestecă crochiuri și desene cu secțiuni scrise, care variază ca întindere, de la cuvinte sporadice și până la serii de pagini înțesate cu meditațiile Fridei, desfășurând sub ochii privitorului confesiuni pline de emoții (dorință, euforie, suferință, disperare, gelozie, frustrare, devoțiune, dor), visuri, credințe și frici, griji, poeme, notițe, mesaje codate, întrebări retorice, scrisori netrimise, cele mai demne de interes pentru cititor fiind declarațiile înflăcărate de iubire, alături de rescrierea obsesivă, uneori cu majuscule, a numelui Diego, prezentând în toată amploarea procesul de deteriorare trupească, durerile cronice, aducerile-aminte, izolarea alienantă, amărăciunea sufletească, neliniștile interioare și, în cele din urmă, moartea.
[Pleci? Nu. ARIPI FRÂNTE]
Tocmai acest aranjament lipsit de reguli al jurnalului i-a oferit Fridei posibilitatea de a-și exprima ideile într-o manieră nepermisă de structura și de modul de concepție al tablourilor, oferind o perspectivă asupra procesului creativ și făcând dovada că imaginația sa fantastică a persistat chiar și în cele mai negre dintre momentele vieții.
Ilustrațiile au fost realizate în tehnici diverse (guașă, acuarelă, cerneală, creion etc.), colorate cu nuanțe puternice, specifice artei sale, unele dintre ele servind ca schițe pentru lucrări ulterioare, altele fiind simple „mâzgălituri” făcute din plictiseală, întrucât majoritatea lucrărilor au fost spontane, neplanificate. Acestea surprind oameni, ființe și plante, deopotrivă reale și imaginare, simboluri aztece, figurine și jucării, dansuri populare, compoziții fantastice, chipuri recognoscibile sau abstractizate, autoportrete ori viziuni ale trupului său în diferite ipostaze etc. În alte pagini, artista a ales să își releve convingerile politice.
[Culoarea otravei/ Totul cu susul în jos/ Eu? Soare și lună, picior și Frida]
[Engels, Marx, Lenin, Stalin, Mao]
Sub aspectul literar, scrisul rotund, colorat și ornamentat al Fridei conferă paginilor din jurnal un caracter decorativ. Spre dezamăgirea admiratorilor avizi de detalii, textul se dovedește rapid a nu fi unul cursiv, ci alambicat, dificil de înțeles și de interpretat. Acest fapt se datorează în principal utilizării de către artistă a dicteului automat pentru sondarea adâncimilor inconștientului său. Alteori, textele sunt rezultatul unor jocuri de asociere, în care fiecare cuvânt îl determină pe următorul. De asemenea, unele dintre pagini conțin versuri albe, care nu se supun vreunei reguli de scriere.
[Diego început/ Diego constructor/ Diego copilul meu/ Diego logodnicul meu/ Diego pictor/ Diego amantul meu/ Diego „soțul meu”/ Diego amicul meu/ Diego mama mea/ Diego tatăl meu/ Diego fiul meu/ Diego = eu = Diego Univers/ Diversitate în unitate]
[Lemn, Stea, Dragoste, Căldură, Durere, Rumoare, Umor, Donator, Dragoste]
Jurnalul se deschide cu o pagină de titlu realizată în tehnica colajului. În compoziție se întrepătrund elemente eterogene, în care locul central este ocupat de o fotografie alb-negru, care o înfățișează pe Frida stând pe spate, cu ochii închiși, părând că doarme. Fotografia este încadrată de o ramă albă, înconjurată deasupra de câteva fire de mărgăritare, iar în partea de jos, de două jerbe de flori de nu-mă-uita albastre și galbene. Un porumbel alb leagă o panglică sidefată, de culoare roșie, de una dintre marginile ramei.
Prima pagină a jurnalului Fridei Kahlo [Pictat în 1916]
Două însemnări aparte din jurnal au fost realizate cu puțin timp înaintea amputării piciorului drept de sub genunchi. În „Yo soy la DESINTEGRACIÓN”, Frida se ilustrează din bucăți, implantându-și trupul în capătul unei coloane. Părți din ea (în special ochiul și mâna, folosite pentru a picta) se desprind și cad, iar cuvintele sunt scrise deasupra, cu litere negre, acceptul căzând pe cuvântul DEZINTEGRAREA, scris cu majuscule. Din desen se desprind sentimente de dezolare și tensiune, în ciuda utilizării unor tonalități calme de verde, roz și albastru.
[Eu sunt DEZINTEGRAREA]
Nu după multă vreme, Frida revine cu un alt desen, în care își prezintă piciorul amputat pe un piedestal. Din picior se ivesc brațele pline de spini ale unei plante parazite, în timp ce fundalul este scăldat în sângele artistei. Ilustrația exprimă agonia așteptării operației. Pentru Frida nu conta faptul că piciorul îi atârna ca și cum ar fi fost rupt de trup și că o durea teribil. Era al ei, însă știa că nu avea altă opțiune, întrucât cangrena îi devora cu repeziciune carnea.
[De ce aș dori picioare/ Dacă am aripi ca să zbor/ 1953]
Nu se simțea bine și acest lucru era vizibil și în felul în care se raporta la cei din jurul ei. Pe marginea unui desen ce ilustra un mănunchi uriaș de chipuri a scris: „que fea es la ‘gente’!” („ce urâți sunt ‘oamenii’!”), iar sub schița unui bărbat a notat în grabă: „¿Quién es este idiota?” („Cine este acest idiot?”).
Poate de aceea se retrage în lumea amintirilor și a visurilor. Astfel, scrie despre experiența unei intense prietenii cu o fetiță imaginară, petrecută pe când avea șase ani și, bolnavă fiind, se plictisea de una singură. Paginile sunt urmate de un mic desen al unei copile, care aburește o porțiune de geam, desenând cu degetul o mică fereastră prin care se putea strecura în lumea imaginară. Felul în care Frida povestește sugerează că, spre deosebire de alți copii, ea nu a părăsit complet niciodată această lume fabuloasă.
[ Uimită să mă găsesc singură cu marea fericire și amintirea atât de vie a fetiței. S-au scurs 34 de ani de când am trăit această prietenie magică și, de fiecare dată când o rememorez, ea prinde viață, iar ecoul ei răsună tot mai tare în mijlocul lumii mele./ PINZÓN / 1950 / Frida Kahlo]
Jurnalul nu se încheie cu vreo concluzie clară. Ultimele pagini scrise sunt pline de mulțumiri adresate medicilor care au tratat-o (Farill, Glusker, Parres, Palomera, Vargas, Polo) și personalului din Spitalul Britanic, pe când se pregătea de externare. Însemnarea se încheie cu fraza: „Espero alegre la salida – y espero no volver jamas – FRIDA” („Sper că plecarea va fi veselă – și sper să nu mă mai întorc niciodată – FRIDA”). La câteva luni după aceea, Frida a murit, astfel încât ultimele sale cuvinte pot fi interpretate atât ca o dorință de a părăsi veselă spitalul, cât și însăși lumea.
Ultimul desen din jurnal reprezintă un înger feminin, conturat cu tuș negru și gros, pe jumătate pictat cu galben, iar pe cealaltă, cu verde, înconjurat de cercuri trasate cu aceleași culori. Fundalul este alcătuit din repetarea grafică a cuvântului sueño (somn). În partea de jos a paginii este scris: „Ya me mueres de sueño” („Mor de somn”). Astfel, somnul capătă înțelesul unei morți în pace, pe care artista o vede ca pe o înălțare din mundanul chinuitor.
Prin urmare, jurnalul Fridei Kahlo se prezintă, mai degrabă, asemeni unui proiect realizat în scop terapeutic, decât unui document autobiografic, cu pretenții de relatare a decursului unor evenimente reale. Ceea ce s-a concretizat într-o arhivă personală de idei și emoții, a constituit, în definitiv, o cale de a-i alunga suferința, așa cum reușise cândva, în tinerețea umbrită de accidentul de autobuz, pictura.
Multe dintre formulările însemnate sunt adresate unui tú, care poate fi Diego sau chiar carnetul, un alter ego ori ascultător care să îi țină partea. De aceea, poate că menirea jurnalului se împlinește cu fiecare altă pereche curioasă de mâini care îi deschide copertele și se pregătește să îl savureze.
