La una din conferințele sale despre depresie, Andrew Solomon a fost abordat de o doamnă care i-a vorbit despre problema ei, despre medicamentele care o ajută să meargă mai departe și despre secretul propriei depresii. Secret păzit cu strășnicie de soț, de prieteni și de posibilitatea unei vindecări. În a doua seară a conferinței, soțul doamnei l-a luat deoparte și i-a spus că se confruntă cu o depresie gravă și ia medicamente, dar nu a vorbit cu nimeni despre asta vreodată. La sfârșit a avut o singură rugăminte: să nu-i dezvăluie nimic soției, pentru că oricum nu ar putea înțelege. Fără să bănuiască măcar, ascundeau unul de altul aceleași medicamente, în același dormitor. Erau singuri în minciună, dar împreună în depresie ‒ și asta îi împiedica să se poată vindeca.
Întâmplarea, descurajant de reală, spune ceva despre felul în care încercăm să ne ascundem problemele față de cei care sunt oricum preocupați să facă exact același lucru. Apropo, câți oameni din jur credeți că se confruntă cu depresia? Gândiți-vă la orice număr; în realitate sunt mult mai mulți. Iar cartea asta lungă, brutală și tristă, e un manifest emoționant pentru empatie. Pentru încredere, toleranță și iubire. Când suntem deprimați nu avem nevoie să fim judecați, ci doar să ni se spună că la capătul celălalt al deznădejdii se află ceva pentru care merită să trăim. Avem tendința să uităm asta, pentru că vedem realitatea printr-un văl negru: nu însemnăm nimic, nu merităm să trăim și, oricum, viața însăși nu merită trăită. Vedem întuneric înainte și credem că ceea ce vedem este adevărul; dar adevărul minte. Și se folosește de felul în care funcționează mintea umană: adevărul nostru nu e realitatea, ci felul în care percepem realitatea. De aceea și este izolarea atât de periculoasă. Așadar, dacă aveți prieteni sau rude care suferă de depresie și vreți să știți cum să-i ajutați, aș avea un singur sfat: reduceți-le izolarea. Depresia este o boală a felului în care oamenii se simt. Iar dacă se simt mai bine, deja încep să nu mai fie bolnavi. Paradoxal, simplul fapt că nu sunt singuri îi poate vindeca.
Dar, înainte de a vorbi despre tratamente sau medicamente (da, sunt necesare), despre stigmat (există) sau despre istoria bolii, m-aș opri asupra celui mai neobișnuit înțeles al depresiei: partea ei bună. Suferințele prin care trecem sunt cele mai de preț avuții ale noastre. N-am fi noi înșine fără să fi integrat în viețile noastre și ce am reușit să învățăm din momentele cele mai dificile. Asta nu înseamnă că răul devine bun. Dar devine prețios: cele mai grele momente ne fac să devenim cine suntem cu adevărat. Așadar, întrebarea nu e dacă suntem fericiți că am trecut prin greutăți, ci dacă greutățile ne-au făcut mai buni. Pentru că au puterea să facă asta. Ne descoperă sentimente noi, ne învață să fim empatici, răbdători, să privim viața mai profund. Și, în primul rând, să iubim mai mult. De ce? Pentru că depresia este punctul nevralgic al iubirii, iar ca să putem fi făpturi care iubesc, trebuie să fim făpturi care pot cădea pradă disperării din cauza unor pierderi. Dacă n-am suferi destule pierderi ca să ne temem de ele, n-am putea să iubim intens. Și iubirea ne ține în viață.
Concluzia cărții este despre bucurie și speranță. Concluzia mea ar fi că, până la sfârșit, putem avea oricând bucuria unui nou început.
„Urăsc aceste stări de spirit, dar știu că ele m-au făcut să privesc viața mai profund, să găsesc motive de a trăi și să mă agăț de ele. În fiecare zi aleg – uneori cu greu, iar alteori împotriva rațiunii acelui moment – să fiu viu. Nu e asta oare o bucurie fără seamăn?”
Articol scris de: Carmen Alina Petre
