Cuvântul bibliotecă (bibliotheca, în latină, sau bibliothēkē, în greacă) are în română – și, în general, în mai toate limbile latine – o polisemie impresionantă: desemnează o colecție de cărți, o clădire (sau o cameră) construită și amenajată pentru a adăposti cărți, o piesă de mobilier cu rafturi orizontale. Istoria de mai jos face referire la sensul din urmă și este o istorie mai degrabă scurtă: cărțile n-au apărut atunci când a apărut scrisul; bibliotecile n-au apărut imediat ce-au apărut cărțile.

Când a apărut scrisul, cu exactitate? Nu știm. Ce știm este că cele mai vechi mărturii (Tăblița Dispilio, decoperită în 1993 în Grecia, și Tăblițele de la Tărtăria, descoperite la noi în țară în 1961) datează din mileniul 6 î.e.n. Scriem, așadar, de cel puțin 7500 de ani. În tot acest timp omul a scris pe stânci, a scris pe lut, a scris pe lemn, a scris pe ziduri, a scris pe mătase și pe tăblițe din ceară.

A scris, desigur, pe suluri din papirus și pergament. Acestea erau păstrate în armaria, un soi de strămoș al bibliotecii, care nu avea însă rafturi orizontale, ci dispuse în V. Pentru a da un exemplu celebru, am să amintesc că în biblioteca din Alexandria colecția era păstrată în astfel de armaria. În vremea aceea, familiile bogate din Republica Romană colecționau deja cărți ca simbol al puterii, statutului și averii. Seneca deplânge obiceiul acesta în scrierile sale: nu pentru că n-ar fi lăudabil să ai cărți, ci pentru că nu-i lăudabil să le strângi doar pentru a le expune (și nu pentru a le citi). Din păcate, năravul s-a transmis peste milenii.

În primul secol al mileniului nostru, sulurile de papirus și din pergament încep să fie decupate, iar dreptunghiurile obținute sunt legate împreună în codice (sau codex-uri), strămoșii cărții de astăzi.

Codex desemna, inițial, o colecție de tăblițe din lemn acoperit cu ceară pe care se scria folosind un stilus, după care erau prinse la un loc. În latină, caudex înseamnă bucată de lemn. Însă din secolul I și până astăzi, codexul va desemna o carte cu foi din papirus, pergament sau hârtie, o carte scrisă manual, de cele mai multe ori decorată cu miniaturi și care are o copertă minuțios executată (în general din metal, cu intarsii de pietre prețioase sau semiprețioase). Chiar și din această simplă descriere este ușor de imaginat că un codex se realiza greu, într-un timp îndelungat și printr-o serie de procese extrem de costisitoare. Cărțile erau așadar rare și accesibile doar celor avuți (nobili și clerici).

Dintre cele mai importante codice (manuscrise) păstrate, pot fi amintite Codex Aureus (Evanghelium pictum cum auro habens tabulas eburneas, păstrat parte în Vatican, parte la Alba Iulia), Carmina Burana (colecție de texte dramatice și poeme medievale; 24 dintre ele au fost aranjate pe muzică, în 1936, de Carl Orff), Codex Gigas (cel mai mare manuscris medieval din lume), Codex Sinaiticus (cea mai veche Biblie păstrată) și Codex Theodosianus (constituție a Imperiului Roman după Constantin).

Așa cum am menționat, realizarea acestor cărți dura și costa mult. Principalele colecții aparțineau mănăstirilor; colecțiile personale erau de mici dimensiuni și se păstrau de obicei în cufere, astfel încât să fie ușor transportabile în timpul călătoriilor. Pentru uz curent se foloseau încă sulurile de papirus sau pergament: Arhiva Vaticanului (Archivum Secretum Apostolicum Vaticanum) era mobilată, la fel cum fusese și Biblioteca din Alexandrua, cu armaria.

Chiar și după apariția tiparului (secolul al XV-lea), cărțile au rămas pentru o perioadă apanajul claselor sociale superioare. Erau păstrate în dulapuri sau bufete care erau de cele mai multe ori proiectate ca parte a arhitecturii camerei. La jumătatea secolului al XVII-lea, dulapurile în care erau păstrate cărțile au început să fie realizate fără uși oarebe. În locul lor au apărut dulapurile cu uși de sticlă ori cele fără uși. Acum a început, propriu-zis, istoria bibliotecii așa cum o cunoaștem astăzi. Din 1730, datorită dezvoltării tehnologiei, cărțile au fost mai ușor de produs, devenind accesibile. A crescut, implicit, nevoia de biblioteci.

Iată că istoria bibliotecii este, cu siguranță, mai scurtă decât ne-am fi imaginat inițial: puțin peste 300 de ani. Lăsând la o parte arta decorativă și designul secolului al XX-lea, biblioteca are un parcurs care traversează doar 6 curente (sau stiluri) majore: Baroc (însă în majoritatea covârșitoare a cazurilor fără să fie mobilier mobil), Rococo, Neoclasic, Federal, Regency și Victorian. Iată cum le putem identifica:

 

Stilul Baroc (aprox. 1620-1700)

Este un stil abundent, care reclamă minuțiozitate în realizarea detaliilor și utilizarea unor materiale nobile. Mobilierul baroc reflectă grandoarea arhitecturii baroce si se remarcă prin utilizarea frontoanelor, a decorațiilor în formă de volută sau spirală, a tiparelor complicate și a jocului de forme concave și convexe. Mobilierul este deseori gravat ori decorat cu aur, fildeș, esențe rare de lemn, catifea sau pietre semiprețioase. Apogeul mobilierului baroc este atins la Versailles, în timpul domniei celebrului Rege Soare, Ludovic al XIV-lea al Franței. Bibliotecile sunt de cele mai multe ori încastrate, înlocuind lambriul (ori, mai corect spus, fiind ele însele un soi de lambriu).

Foto 01. Bibliotecă barocă, Praga © Jorge Royan 2008.

 

Stilul Rococo (aprox. 1720-1760)

Apare în Franța, în secolul al XVIII-lea, ca o reacție împotriva stilului Baroc. Este un stil mai puțin sobru, mai exotic și cu un apetit crescut pentru frivolitate. Spre deosebire de simetria barocă, Rococoul promovează asimetria. Printre motivele decorative principale se disting cele inspirate din natură: frunze, flori, scoici (Rococo este un derivat din rocaille – fr., cochilie). Din punct de vedere cromatic, sunt preferate acum culorile pastelate, ușoare, deschise. De asemenea, se remarcă un gust aparte pentru lemnul de esență deschisă sau aurit. Sintetizând, Rococoul este un Baroc informal și extravagant.

Foto 02. Pereche de etajere Rococo, realizate de François Linke, Franța.

 

Stilul Neoclasic (aprox. 1760-1800)

Rococoul a fost o reacție împotriva Barocului. Neoclasicismul a fost o reacție împotriva Rococoului și, în fapt, o reacție împotriva frivolității și a sentimentalismului, o întoarcere către antichitatea greacă și romană, la fel cum fusese și Renașterea. Vocabularul decorativ este caracterizat de forme ovoidale și elemente în formă de V, de flori de caprifoi, ghirlande și figuri fantastice. Liniile sunt simple și austere. Domină imaginarul mitologic, făcându-se însă economie de elemente decorative. Se păstrează cromatica deschisă a Rococoului, dar sunt adăugate culori specifice artei etrusce: roșul, negrul și albul.

Foto 03. Bibliotecă în stil Neoclasic, sec. al XVIII-lea, Olanda.

 

Stilul Federal (aprox. 1776-1815)

Stilul Federal se întâlnește la mobilierul realizat la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea în Statele Unite ale Americii. Variantă a Neoclasicismului, era menit să sublinieze legătura dintre idealul republicii americane și cel al democrației grecești. Se caracterizează prin forme elegante și prin economia ornamentelor. Motivele predominante sunt volutele, bobocii de floare, ghirlandele și cochiliile de scoici, evantaiele. Toate sunt folosite cu austeritate, promovându-se un aspect sobru. Este preferat lemnul autohton (arțar, mesteacăn) în combinație cu esențe exotice (în special mahon).

Foto 04. Bibliotecă în stil Federal, sec. al XIX-lea, mesteacăn și mahon, cu furnir din cireș, SUA.

 

Stilul Regency (aprox. 1810-1830)

Dezvoltare târzie a stilului Neoclasic, stilul Regency a apărut în Regatul Unit, în timpul regenței lui George, prinț de Wales (1911-1820), ulterior regele George al IV-lea al Angliei (1820-1830). Mobilierul Regency se deosebește de cel neoclasic prin formele mai greoaie și mai puternic ornamentate. De asemenea, se remarcă o preferință deosebită pentru motivele exotice. În ceea ce privește materialele, apar deseori încrustațiile de alamă și aplicațiile din fildeș. Sunt preferate esențele de lemn rar, precum abanosul sau cireșul. Grifonii, caprifoiul, leii înaripați și panterele constituie vocabularul decorativ predilect.

Foto 05. Pereche de biblioteci Regency, cu lac negru și aplicații aurite, sec. al XIX-lea, Regatul Unit.

 

Stilul Victorian (aprox. 1837-1901)

Domnia reginei Victoria (64 de ani, între 1837 și 1901) a coincis cu dezvoltarea fulminantă a sectorului industrial în Regatul Unit. Bunurile de larg consum, inclusiv mobilierul, au devenit accesibile unei pături mai largi a societății. Accentul cade, acum, pe confort și aspect estetic. Tapițeriile sunt mai vesele, ornamentele sunt mai bogate. Vocabularul decorativ este în general preluat din stilurile istorice, mai ales din Rococo, dar și din Gotic sau Renaștere. De asemenea, datorită noilor tehnici industriale, apar laminarea și galvanizarea. Atunci când apar ca motive decorative, animalele, fructele și plantele sunt redate cât mai realist cu putință.

Foto 06. Bibliotecă în stil Victorian, din lemn de nuc, cu elemente renascentiste, sec. al XIX-lea, Regatul Unit.

 

Stilul Victorian încearcă să fructifice la maximum noile capacități industriale și deschide, ca filosofie, drumul stilurilor moderne. Despre ele, în articolul următor.