Acropola (din termenii grecești akros = ridicat și polis = oraș, ce dau naștere sintagmei „orașul de sus”) reprezintă colina sacră a unei cetăți antice, unde se regăsesc principalele sale edificii de cult, adăpostite de o serie de fortificații. Acropola Atenei era (și este) situată în centrul orașului, fiind ridicată pe un platou calcaros, la o înălțime de 156 de metri. La nord, acropola este înconjurată de Zidul lui Temistocle, în timp ce partea sudică este delimitată de Zidul lui Kimon, ambele fortificații fiind de tip emplekton, cu pereți groși de 4,5-6 metri.

Complexul este închinat zeiței protectoare a cetății ‒ Atena, o divinitate războinică, fiica lui Zeus și a lui Metis – având în alcătuirea sa mai multe construcții: Pinacoteca (ce servea ca spațiu de depozitare a darurilor aduse zeiței Atena), Chalkoteka (depozitul de bronzuri și al prăzii de război), Sanctuarul lui Zeus Polieus, Altarul celor 12 zei, dintre care se remarcă, prin importanța lor, Propileele, Templul zeiței Atena Nike și statuia Atenei Promachos, alături de cele două mari sanctuare – Parthenonul și Erechteionul.

Actuala acropolă a fost reconstruită în timpul „secolului de aur” al lui Pericle (sec. al V-lea î.Hr.). Arhitecții care au proiectat situl au fost Icthinos, Callicrates, Mnesicles și Carpion. Acestora li s-au adăugat sculptorul Phidias, supranumit „intendentul general al artelor frumoase”, și echipa lui.

Primele edificii ale acropolei sunt Propileele (din grecescul propylaion = avanpoartă), care definesc o construcție monumentală, ce servește ca intrare în acropolă. Rolul lor este acela de a face trecerea din mundan către sacru. Proiectate de către Mnesicles, ele au fost construite între 437 și 432 î.Hr., din marmură de Pentelic. Se prezintă din două corpuri masive, decorate cu coloane dorice, între care este situat un portic hexastil (cu șase coloane). Culoarul de trecere este împărțit în trei nave a câte două șiruri paralele de coloane ionice. Ornamentica lor minimalistă (acestea fiind lipsite de decor sculptat) nu atrage privirea celui care le urcă treptele, amplitudinea blocurilor monolitice fiind suficientă pentru a sugera atitudinea pe care acesta trebuie să o adopte.

Templul zeiței Atena Nike (un edificiu ionic, tetrastil, 8,27 m x 5,44 m), cunoscut și sub denumirea de „Templul Victoriei înaripate”, este situat în imediata apropiere a Propileelor. Construit pe locul unui vechi altar al zeiței pentru a celebra victoria grecilor asupra perșilor, el era un mic templu din marmură, cu un portic tetrastil (format din patru coloane ionice). Gândit de Callicrates și început în 448 î.Hr., templul a fost terminat abia în anul 428 î.Hr. Friza cuprindea o decorație ce îmbina figuri de zei cu dinamice scene de luptă. Sub aspect funcțional, sanctuarul adăpostea relieful cu zeița Atena încheindu-și sandaua din piciorul drept.

Pinacoteca se afla în partea opusă Templului Atenei Nike. Această construcție avea rolul de a păstra cele mai prețioase daruri primite de zeiță, în special picturi. Se consideră că ar fi trebuit să se înscrie în estetica celorlalte construcții sacre, însă arhitecții i-au oferit doar forma necesară pentru a servi ca pinacotecă.

Amplasată la intrarea în acropolă, fiind primul monument care se zărea dinspre Propilee, statuia Atenei Promachos (turnată de Phidias în bronz și înaltă de 7-9 metri, împreună cu un piedestal de 2 metri) se impunea în fața privitorilor, coiful și lancea ei fiind vizibile chiar și de jos, din cetate. Statuia o prezenta pe zeiță în ipostaza ei obișnuită, ținând cu mâna dreaptă lancea, în timp ce stânga era folosită pentru a-și sprijini scutul.

Parthenonul ‒ construcție cu rol de „casă a fecioarei”, este un templu doric, octastil, ce domină prin dimensiunile sale întregul complex ‒ 69,5 m x 30,8 m x 13,7 mh. Ridicat în perioada 447-438 î.Hr. din marmură adusă de la o distanță de 19 kilometri, din cariera Muntelui Pentelikon, caracterizată de o compoziție bogată în minereu de fier, edificiul se bucură pe parcursul zilei de o strălucire caldă, radiantă. Naosul adăpostea statuia Atenei Parthenos, o creație a lui Phidias, înaltă de 15 metri (inclusiv postamentul), cu aplicații din plăci de fildeș utilizate pentru față, brațe și picioare, având ornamentația veșmântului placată cu aur. Athena Parthenos se prezenta înaintea atenienilor cu coiful pe cap, ținând cu stânga lancea și scutul, iar în dreapta având o Nike de un metru. Scutul, sandalele și baza statuii erau acoperite cu reliefuri ce reprezentau diverse evenimente istorice, iar pe coif se regăseau figuri fantastice.

Parthenonul are porticul format din 8 coloane dorice. Este cunoscut faptul că, deși acestea par a forma unghiuri de 90 de grade cu stilobatul (baza templului), ele sunt ușor înclinate spre naos (aproximativ 7 centimetri), atât pentru a consolida templul, cât și pentru a anula posibilele iluzii optice. Intrarea principală a templului este orientată către apus. În interiorul naosului, colonada dorică delimita, în jurul statuii Atenei Parthenos, un culoar de circulație. În opistodom (incinta sacră), aflat în spatele naosului, se păstra tezaurul. Pe frontoane erau redate două dintre miturile importante pentru cetate: nașterea Atenei (ce acoperea frontonul de est) și disputa ei cu Poseidon pentru stăpânirea Aticii (care ocupa întreg frontonul de vest).

Scena nașterii le arăta atenienilor nașterea zeiței, gata înarmată, ieșind din capul lui Zeus. Cei doi protagoniști erau înconjurați de zeii Olimpului ‒ Dionysos, Hera, Apollo, Afrodita, Hefaistos, toți fiind așezați de-o parte și de alta a cailor Soarelui, care răsăreau din mare, și a cailor Lunii, care păreau că se dizolvă în ea. Scena bătăliei se opunea calmului olimpian, prefigurând violența luptei dintre Atena și Poseidon, acesta izbind cu lancea pământul din care se ivea un măslin, iar Poseidon o stâncă din care izvora apă. De data aceasta, martori erau eroii Aticii, reprezentați cu proporții reduse prin comparație cu zeii, înșirați de-o parte și de alta a timpanului, pentru a putea să își decidă stăpânul.

În ceea ce privea aspectul frizelor, exteriorul și interiorul sanctuarului erau diferite atât din punct de vedere tehnic, cât și din punct de vedere decorativ. Friza exterioară a Parthenonului conținea 92 de metope, separate între ele de triglife, în timp ce friza interiorului era continuă, măsurând 160 m x 1 m, și includea un impresionant basorelief, ce reunea 400 de figuri umane, deopotrivă zeități și muritori, alături de aproape 200 de specii de animale.

Friza dorică (cunoscută mai ales ca marmura Elgin) este împărțită în patru secvențe de război, fiecare dintre ele corespunzând unei laturi a templului, subiectele având ca punct comun simbolistica lor, reprezentată de triumful armoniei asupra haosului și al civilizației asupra barbariei: lupta zeilor contra giganților, lupta atenienilor împotriva amazoanelor, lupta lapiților și a centaurilor alături de cucerirea Troiei de către aheeni.

Friza ionică prezenta desfășurarea procesiunii Panatheneelor. Ceremonia era desfășurată în sensul procesiunii de pe acropolă. Astfel, pornind din colțul de sud-vest, două șiruri înconjurau edificiul pentru a ajunge la fațada de est, unde, deasupra ușii de intrare, se aflau reprezentați zeii. În fruntea cortegiului, așezat pe un cal împodobit, se afla darul zeiței, denumit peplos, ce fusese lucrat de fiicele nobililor atenieni și consta într-o broderie bogat ornamentată cu motive de război. Urma grupul fecioarelor ce ajutau la ducerea acestor noi veșminte ale zeiței, alături de alte fete ce purtau obiecte sacre. Apoi veneau reprezentanții cetății, sacrificatorii cu taurii și berbecii, delegații statelor aliate și atleții învingători, toți fiind precedați de mulțimea cetățenilor atenieni. Cu toate acestea, ornamentul principal al cortegiului era cavaleria, ce ocupa aproape jumătate din ansamblul frizei, formată din tineri aristocrați atenieni.

Așezat pe locul cel mai venerat de către atenieni, datorită vestigiilor arhaice ce se regăseau acolo (mormântul lui Cecrops ‒ primul rege al Atenei, urma fulgerului cu care Zeus îl lovise pe Erechtheus, izvorul cu apă sărată al lui Poseidon și măslinul zeiței Atena), Erechteionul, construit între 421 și 405 î.Hr., a fost ultimul monument ridicat pe acropolă, în partea sa nordică. Micul templu (15 m x 30 m) proiectat de Mnesicles și închinat zeiței Atena și lui Poseidon, era mult mai îndrăgit de atenieni decât Parthenonul.

Alcătuit tot din marmură de Pentelic, Erechteionul era format dintr-un grup de 3 corpuri alăturate, dar cu acoperișuri separate (templul central, loggia cariatidelor și extensia de nord) ce adăposteau în total 9 sanctuare. Întreaga grupare era înconjurată de două frize sculptate în piatră cenușie, ce prezentau atenienilor miturile legate de locurile sacre pe care se afla situată.

Însă monumentul este împărțit și în două secțiuni principale: partea estică, dedicată Atenei Polias, și cea vestică, închinată lui Poseidon ‒ Erechtheus. Diferența de nivel între partea nordică și cea sudică a templului este de 3 metri. În partea sudică se află loggia cariatidelor. Fiecare dintre cele 6 statui feminine de 2,6 metri fiecare constituie o reprezentare a unei servitoare a zeiței Atena, acestea fiind cele care aduceau anual pe acropolă, în cadrul unui ritual agrar, coșuri cu obiecte prețioase pe care i le dăruiau. Corpurile fecioarelor sunt echivalentul fuselor coloanelor, în timp ce coșurile sunt echivalentul capitelurilor. Asemeni privitorului antic, cel contemporan poate să remarce faptul că sculptorii i-au oferit fiecărei statuete trăsături specifice, ducând portretizările cât mai aproape de realitate.