Robot – cuvântul acesta are pentru noi o dublă însemnătate. Putem spune că trăim în timpul roboților, aceștia fiind folosiți în industria grea, și suntem martori ai încercărilor de a crea mașinării cât mai rafinate și apropiate ființei umane. Robot este însă și un termen folosit frecvent în literatura SF, adeseori cu conotații negative, amintindu-ne de pericolul jocului cu o tehnologie pe care nu o putem controla.
Ajungem astfel la viziunea lui Isaac Asimov. Recunoscut ca prolific scriitor SF, deși putem spune că era un polimat prin excelență, scriind cărți de istorie, literatură, lucrări de fizică și biologie, dar și comentarii ale Bibliei, Asimov a devenit faimos datorită seriei Fundația și felului în care și-a imaginat un viitor populat cu roboți. A scris mai multe povestiri în care a analizat relația umanitate-roboți, unele dintre acestea fiind incluse în volumul Eu, robotul.
Povestirile reunite în volum au fost scrise la începutul anilor ’40 și totuși, în ciuda timpului scurs, au o anumită prospețime ce le face să câștige publicul prin adâncimea ideilor. Asimov a scris într-o epocă în care, de asemenea, roboții erau priviți ca o amenințare în sine sau ca instrumente prin care personajele negative puteau să controleze lumea. El a avansat însă o perspectivă diferită. Ce-ar fi dacă oamenii ar coexista în pace cu roboții?
Cartea Eu, robotul e formată din nouă povestiri al căror scop este demonstreze progresul realizat în sofisticarea mașinilor, de la roboți mari, incapabili să vorbească și folosiți pe post de doici, până la supercomputere capabile să dirijeze economia planetară (elemente care, azi, nu mai par asociate doar unui cadru SF imaginar). Personajul care leagă laolaltă toată această urzeală istorică este robopsihologul Susan Calvin, cea care a trecut prin epoca de pionierat și a apreciat roboții ca fiind mai mult decât simple piese ieșite de pe o linie de asamblare.
Povestirile pornesc, de cele mai multe ori, de la tentativele de dezvoltare a roboților, prototipurile acestora aducându-le multe bătăi de cap lui Gregory Powell și Mike Donovan, cei doi evaluatori de marcă ai companiei US Robotics and Mechanical Men. O parte dintre povestiri o au chiar pe Susan Calvin în centrul atenției și jonglează cu modurile în care roboții înșiși încearcă să coabiteze într-o lume ce pare a se îndrepta cu pași repezi spre utopie.
Volumul, deși nu trebuie citit cap-coadă, fiind format din povești distincte, oferă totuși o viziune coerentă asupra unui viitor idilic, apropiat de serialul Star Trek imaginat de Gene Roddenberry, prieten al lui Asimov. Textele acestuia din urmă sunt relevante deoarece, astăzi, ne îndreptăm, cu pași încă nesiguri, înspre o lume în care, probabil, roboții vor deveni o prezență importantă.
Roboții reprezintă pentru Asimov o unealtă, o tehnologie care poate oferi lumii elanul care să o poarte mai departe în realizarea visului mitic al progresului. Vor exista erori, vor exista oameni care se vor opune, dar există posibilitatea ca omenirea să depășească problemele și să ajungă la un liman liniștit.
Eu, robotul este o carte care face parte din vechea gardă a literaturii SF, debordând de optimism, deși Asimov însuși, ajungând la Cavernele de oțel, va descrie portretul unei societăți diferite de strălucirea utopiei doctorului Calvin. Citind textele acestui remarcabil visător, am putem să dorim noi înșine să facem parte dintr-un viitor mai luminos.
