Tema dată a cărții despre care autoarea, poeta Ana Blandiana, a spus că e cea mai metafizică dintre cărțile sale, este „nedespărțirea prin moarte”, „nedespărțire” fiind aici exprimarea refuzului de a accepta plecarea persoanei iubite pentru totdeauna.

Cel mai recent volum de versuri al Anei Blandiana, Variațiuni pe o temă dată, a apărut în toamna (spre iarna) anului 2018, cu lansare la Târgul Internațional de Carte „Gaudeamus”. Un anotimp numai bun pentru prezentarea unor poezii inspirate de cel mai trist subiect dintre cele triste – despărțirea, cel din urmă adio, moartea. „Este o carte care nu seamănă cu altele... Acum am sentimentul, și poate chiar am dreptate, că este cea mai bună dintre cărțile mele de versuri”, a spus autoarea cu ocazia lansării la Gaudeamus.

Cel plecat este (sau a fost) Romulus Rusan, partenerul de viață al poetei pentru mai bine de 6 decenii, numit în vers „Prealimpede Domn”. Lui îi sunt închinate aceste versuri de dragoste, căci versurile acestea nu pot fi decât de dragoste, o dragoste care continuă să existe, să respire cu un singur plămân, să se afirme, să se încăpățâneze să reziste datului de a muri, să-i țină piept morții cu care toți suntem datori.

Refuzul de a spune un adio absolut, „nedespărțirea” neputând fi acceptată ca despărțire, ca punct de la care să înceapă o nouă etapă a vieții, răzbate în multe dintre poeziile volumului. Trupul „e doar o haină”, una pe care timpul a uzat-o și care a fost dezbrăcată, lepădată. Invizibilitatea dobândită astfel nu o împiedică pe poetă să-i vorbească celui dispărut ca într-un mister de Agatha Christie, să-i ceară părerea, să-i spună „te iubesc, așa, la prezent, și noapte bună înainte de a stinge lumina” (p. 23). Dar poate că nicăieri nu este mai aprigă împotrivirea față de despărțire ca în versurile: „Din moment ce EȘTI/ În continuare,/ în ce constă trecerea între vecii?” (p. 123).

Ici-colo, între cuvintele care curg permanent către cel dispărut, ca și cum el ar fi prezent și ar lua aminte la tot ce i se spune, cititorului îi e dat să vadă mici scene de căsnicie, precum aceea în care, întorcându-se de la piață, soția îl amuză pe soț spunându-i că băbuțele au întrebat de el, „Unde e Domnul?” Sau ziua de primăvară, când au făcut fotografii cu pomii în floare..., sau îngroparea unor semințe de sequoia.

Am găsit în cartea Anei Blandiana una dintre cele mai precise definiții ale iubirii – „Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărțite două ființe care nu ele au hotărât să fie-mpreună?” Altfel spus, iubirea ascunde în sâmburele ei eternitatea. Iubirea supraviețuiește chiar și eternității.

Desigur, pusă într-un asemenea context, sobru, iubirea lasă pe alocuri loc explorării metafizice, filosofice și spirituale a morții. Oare cel dispărut, la fel ca în vremea când se afla în pântecele mamei, vede „peretele de întuneric/ imposibil de povestit”? Oare dincolo există anotimpuri? Oare pe țărmul celălalt mai sunt de vreun folos cele învățate aici, sau trebuie ca învățarea să fie luată de la început? Sunt și acolo sărbători? „Abia cu moartea începe totul”, scrie autoarea, apăsând ferm stiloul, doar pentru ca, în versul următor, să reconfirme antica incertitudine: „Doar că nu știm ce”.

„E cartea cea mai fragilă, cea mai plină de tristețe și e, în același timp, cartea cea mai puternică și cea mai plină de lumină”, a apreciat Lidia Bodea, din partea Editurii Humanitas, care a publicat volumul Anei Blandiana. „E o carte a singurătății, dar a unui tip cu totul aparte de singurătate. Vorbim despre o carte care este mulajul sufletului Ana Blandiana.”

Cele mai bune recomandări ale unei cărți de versuri sunt versurile însele. Ele fie cuceresc sufletul cititorului, fie rămân niște ziduri reci. Poate că ar trebui citate aici mai multe decupaje din Variațiuni…, dar mă opresc la un scurt poem, cel de mai jos. Cumva, el spune totul despre carte.

„Țin minte că m-am întrebat odată/ Dacă noi avem doi îngeri păzitori,/ Pentru că, fiind mereu împreună,/ Ar fi fost o risipă./ Unul singur ne-ar fi fost de ajuns./ Nu-mi trecuse prin minte/ Că am putea să ne despărțim/ Și-atunci îngerul/ Să fie obligat să opteze/ Sau poate unul dintre noi să renunțe./ Spune drept,/ Nu-ți pare rău că mi l-ai lăsat/ Numai mie?” (p. 9).

„Nu-mi trecuse prin minte” – sunt cuvintele care arată felul nostru, al oamenilor, de a trăi fiecare zi ca și cum ar fi doar prima dintre multele ce vor veni.