Pentru Hegel, arta este manifestare sensibilă a ideii. Arta este formă concretă a spiritului care tinde către Ideal și se dezvăluie printr-un agent (artistul) care manifestă conștiință-de-sine, concept central, în temeiul căruia se face diferențierea om-animal. Datorită ei, omul își pune întrebări cu privire la sine și cu privire la rolul său în lume.

Prin intermediul conștiinței-de-sine, prin interogație repetată, omul ajunge să-și creeze varii concepții (concretizări ale ideii) despre rolul său și despre viață sau, pe scurt, despre ceea ce înseamnă să fii om. Atunci când aceste concepții (răspunsuri) încep să se dovedească inadecvate, se produce o autoactualizare a lor și o trecere către următorul stadiu evolutiv al spiritului. Arta, religia și filosofia sunt manifestări în concret ale acestui proces de evoluție către Ideal, de autoeducare.

Așadar arta, la fel ca religia și filosofia, tinde să întruchipeze cele mai înalte aspirații ale omului. Spre deosebire de celelalte două, cărora le este similară prin conținut, intenție și rol, arta se distinge prin faptul că reclamă forma sensibilă ca mijloc de expresie imediată.

În procesul (istoric) de autorealizare evolutivă a spiritului, arta joacă un rol important pentru că este revelatoare de adevăr, pe care-l aduce-n vizibil și-n comprehensibil ca frumos artistic. Arta tinde să ne dezvăluie ceea ce contează cu adevărat pentru noi. Tinzând către o perfectă unitate concept-idee (das Wahre an und für sich, adevărul în și pentru el), opera de artă se lasă experimentată spre a revela triada: 1) către ce anume tindem? 2) cum am arăta dacă am atinge Idealul? și 3) cum arătăm în cursul acestui proces, în care evoluăm către ceea ce tindem? Arta ca Ideal este, prin urmare, un mijloc prin care omul reflectează asupra rolului său ca om în evoluție și se (re)asigură că vizează idealurile corecte.

Nu întotdeauna însă opera de artă se dovedește adecvată pentru a materializa ideile specifice stadiului evolutiv în care omul se află într-un anumit moment istoric. În funcție de gradul de adecvare al formei la conținut (Gestaltung), Hegel propune o diviziune a formelor particulare ale frumosului artistic (Kunstformen), diviziune care este evolutivă, urmărind – în deplină concordanță cu sistemul hegelian – dezvoltarea Idealului în cursul epocilor istorice. Potrivit Prelegerilor de estetică, există doar trei forme ale frumosului artistic: forma simbolică, cea clasică și cea romantică. Aceste forme se succed istoric exact în această ordine și se diferențiază una de alta prin capacitatea de a da formă concretă divinului, realului, adevărului (das Wahrhaftige).

 

Forma simbolică a artei

Forma simbolică a artei este primul și cel mai primitiv dintre stadii. Hegel pune forma simbolică a artei în relație cu civilizațiile orientale timpurii și cu civilizația Egiptului antic.

Atunci când începe să își pună primele întrebări de natură ontologică, interogându-se cu privire la originea și natura sa, omul descoperă că reprezintă un mister pentru el însuși și – în încercarea de a-și justifica existența – își oferă răspunsuri încărcate de misticism. Forma simbolică a artei apare din mirare și se dezvoltă, treptat, către realitatea autentică a idealului.

În această etapă a evoluției spiritului, divinul fie ia forme nedemne și confuze (cum este, spre exemplu, cazul religiei Egiptului antic, unde zeii sunt în parte zoomorfi și în parte antropomorfi), fie este gândit ca idee complet abstractă, concept nedeterminat, forță absolută care este dincolo de puterea de expresie a omului. Limbajul artistic se dovedește așadar inadecvat; prin intermediul lui, artiștii acestei perioade reușesc doar să simbolizeze ideea, adică să aducă în vizibil doar intuiții sau simboluri a ceea ce este adevărul.

Obiecțiile pe care Hegel le aduce artei simbolice sunt, mai degrabă, niște obiecții pe care le aduce religiei acestor civilizații: omul se află într-o etapă istorică în care nu a reușit încă să dezvolte concepții coerente și adecvate cu privire la divinitate și la propria sa libertate. Cu toate acestea, întrucât în cadrul artei simbolice forma și conținutul relaționează într-un mod necorespunzător și arbitrar, forma simbolică a artei nu cunoaște frumosul artistic în deplinătatea sa. În cadrul esteticii hegeliene, frumosul artistic, expresie a adevărului, este plasat în strânsă dependență de gradul în care forma este adaptată la conținut: „desăvârșirea ideii ca conținut apare tot mai mult drept desăvârșire a formei”, spune el.

Așa cum am indicat deja, forma simbolică a artei își va atinge punctul final când, prin adecvarea formei la conținut, se va dizolva (va evolua) în forma clasică a artei. Înainte de acest moment însă, umanitatea cunoaște arta sublimă, pusă de Hegel în legătură cu civilizația iudaică: „În ea se separă, pentru prima dată, semnificația ca generalitate spirituală existentă pentru sine, de existența concretă, și o revelează pe aceasta ca fiind negativul ei, ca fiind ceea ce-i este exterior, ceea ce-i servește, existență pe care semnificația (...) n-o poate lăsa să fie independentă, ci pe care trebuie s-o afirme ca pe ceea ce e în sine însuși defectuos și de suprimat.”

 

Forma clasică a artei

Forma clasică a artei este, în cadrul acestei triade hegeliene, singura în care forma și conținutul sunt perfect adecvate una alteia: „Punctul central al artei îl constituie unirea – ca totalitate liberă, în sine închegată – a conținutului cu forma sau figura ce-i este absolut adecvată. Această realitate care coincide cu conceptul frumosului și spre care zadarnic tindea forma simbolică a artei apare numai în arta clasică.”

În sânul civilizației Greciei antice, divinul este conceput ca individualitate concretă. Panteonul grec are numeroși zei care întruchipează diverse atribute și care primesc, pentru prima dată în istoria religiilor, reprezentări antropomorfe. Mai mult, ei nu sunt nici abstracți, nici învăluiți în mister, nici înșelători. Conceptul lor este limpede și încărcat de adevăr în sine. Acesta este motivul pentru care artistul Greciei antice poate crea opere de artă adecvate ideii, pe care o transpune în concret, în manifestare sensibilă; este capabil să aducă în frumusețe obiectivă vizibilă divinul, năzuințele spiritului, libertatea. Această artă calmă, echilibrată, împăcată cu sine, este expresia exterioară a unei vieți interioare care trăiește în adecvare cu aspirațiile sale. Nu reproduce omul în detaliile lui anatomice, ci îl prezintă în libertatea sa concretă, adevărată și vizibilă.

Arta clasică nu semnifică ceva, ci se semnifică pe sine și, prin urmare, se dezvăluie pe sine. Trebuie subliniat însă faptul că Hegel nu neagă prezența unor elemente simbolice în arta clasică. Și zeii greci primesc, uneori, forma unor animale. Cu toate acestea, aceste metamorfoze nu sunt permanente și au loc – de cele mai multe ori – în situații-limită (Zeus se transformă în taur pentru a seduce; Tereu este transformat în pupăză drept pedeapsă). În Grecia antică, așadar, animalicul se află într-un proces de degradare, iar formei umane i se recunoaște (în mod exclusiv) calitatea de a întruchipa Idealul. În mod paradoxal însă, chiar antropomorfismul este cel care duce, în cele din urmă, la disoluția formei clasice a artei, în momentul în care ideea de divinitate începe să se arate ca inadecvată stadiului evolutiv în care ajunsese spiritul: „(...) zeii clasici și-au obținut existența numai în reprezentare și există numai în piatră și în metal, sau în intuiție, dar nu în carne și oase sau în spirit real.”

Divinitatea care este, în același timp, „existență, viață și acțiune” apare o dată cu creștinismul, al cărui Dumnezeu „trebuie cunoscut în existență reală” și, deci, dincolo de artă.

 

Forma romantică a artei

Forma romantică a artei constituie, într-un anumit sens, un regres. Înainte de a dezvolta această idee, trebuie menționat faptul că Hegel nu se referă la arta romantică pentru a desemna curentul omonim din istoriei artei. Romantică, pentru Hegel, este toată arta creștină, pornind de la disoluția artei clasice și până în contemporaneitatea sa.

Forma romantică a artei urmează celei clasice, perioadă în care arta „și-a atins culmea tocmai prin faptul că spiritul a străbătut complet apariția sa exterioară, a idealizat naturalul în această contopire frumoasă, făcând din el realitatea adecvată spiritului existent în însăși individualitatea lui substanțială.”

Cu toate acestea și forma clasică a artei se opune „adevăratului concept al spiritului”, care își găsește „existența adecvată doar în propria sa lume, spirituală, familiară, lume a sentimentului, a sufletului, a interiorității.” Pentru a-și găsi forma adecvată, spiritul se înalță pe sine către sine însuși, ca singur loc în care își poate afla nemărginirea și libertatea. Această înălțare se produce o dată cu apariția religiei creștine.

Creștinismul se retrage din exterioritatea corporală către o profundă interioritate a iubirii, pe care arta romantică ar trebui să o exteriorizeze ca manifestare sensibilă. Aceasta nu este iubirea pură, ci o iubire a interiorității (Schönheit der Innigkeit). În Renaștere, ea este exprimată printr-o iconografie specifică, în special în reprezentări ale Fecioarei cu Pruncul sau ale Mântuitorului.

Începând cu perioada Reformei însă, relația dintre artă și religie se schimbă atunci când iubirea divină începe să fie înțeleasă pe deplin doar prin manifestarea ei în credință. Câtă vreme Divinul este pe deplin prezent doar în interioritatea credinței, nu poate fi pe deplin reprezentat prin formă sensibilă. Pe măsură ce spiritul evoluează în parcursul lui către libertate și cunoaștere absolută, în cadrul artei romantice unitatea dintre formă și conținut este din nou pierdută și nu mai poate fi recuperată. Înălțarea către sine a spiritului nu este reversibilă.

Religia nu renunță la reprezentările artistice, însă ele nu mai întruchipează cele mai înalte aspirații ale spiritului și nu mai pot, prin urmare, să joace un loc preeminent, așa cum au jucat în Evul Mediu.

Tot acum însă, deoarece reprezentarea divinului nu mai reprezintă principala vocație a artei, ea devine cu adevărat seculară și își capătă independența față de religie, începând să materializeze în formă sensibilă libertatea și frumusețea vieții umane.

Arta romantică apare așadar ca artă religioasă, însă dezvoltă, în timp, conceptul individualității umane și pe cel al subiectivității infinite. Desprinzându-se de sacru, se concentrează asupra realității mundane.