A citi piese de teatru din proprie inițiativă poate părea un pic desuet astăzi. Studierea operelor unor mari dramaturgi, în anii de liceu, pare (sau părea) un fel de pedeapsă. Tocmai de aceea vă propun spre lectură o piesă clasică — Pygmalion de George Bernard Shaw —, care prin stil, prin scriitură poate fi mai accesibilă decât textele mai recente, ermetice.

Aș spune din start că textul mi-ar fi părut mai interesant dacă n-aș fi văzut una dintre adaptările cinematografice ale piesei (este vorba despre filmul My Fair Lady, cu Audrey Hepburn și Rex Harrison), adaptare al cărei scenariu a fost semnat, în calitate de scenarist, de însuși autorul piesei, G. B. Shaw. De altfel, ca detaliu inedit, se poate aminti că Shaw este singurul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură care a primit și un Premiu Oscar pentru scenariu.

Piesa în 5 acte ne prezintă povestea unei florărese cu limbaj de mahala, Eliza Doolittle, care devine cobaiul unui mare specialist în fonetică, Henry Higgins. Acesta din urmă își propune ca, în termen de câteva luni, să o învețe pe Eliza să-și perfecționeze pronunția până acolo încât, auzind-o, cineva să creadă fără doar și poate că este o descendentă din înalta societate. Un pariu dificil, dar tocmai de aceea acceptat de Higgins, un tip incisiv, atras de provocările aparent imposibile.

Profesorul Higgins este un tip cinic, am putea spune brutal în modul în care se raportează la cei din jurul său, ca om care consideră că preocupările și opiniile lui sunt tot ce contează, restul lumii lăsându-l indiferent. Higgins este o mașinărie care poate spune automat de unde provine o anumită persoană doar după felul în care aceasta vorbește — un Terminator al foneticii. Dar, ca orice mașinărie, este lipsit de o anumită înțelegere a vieții, o înțelegere necesară, esențială.

Educat, dar fără empatie, profesorul reușește să realizeze ceea ce și-a propus. Însă, după cum îl avertizase buna doamnă Pearce (menajera) încă de la început, proiectul „Eliza” este un proiect fără finalitate. Higgins nu-și pune întrebări despre viitorul Elizei după ce el o va fi transformat dintr-o florăreasă cu limbaj de mahala într-o distinsă domnișoară. Ce va face ea atunci? Asta ne arată că poți să știi lucruri despre un om (Higgins știe din prima de unde este Eliza), dar, în ciuda acestui lucru, să îți scape esențialul și anume cine este omul acela și ce contează pentru el.

Tocmai de aceea, Eliza este personajul mai echilibrat al piesei. Cu o fire vulcanică și lipsită de educație, Eliza intră în scenă ca ființă rudimentară, evoluând normal, treptat, firesc, pe parcursul metamorfozării ei într-o persoană mai bună decât a fost. Spre deosebire de Higgins, ea se lasă transformată de experiență.

Ceea ce este remarcabil în textul lui Shaw este ideea că, odată cu modul de a vorbi, se schimbă ceva în felul de a fi al omului. Un om care își sporește calitatea limbajului folosit își sporește totodată calitatea vieții. Modul în care comunicăm ne transformă la un nivel mai profund decât am crede. Asta îmi amintește de o observație a lui Gabriel Liiceanu (notată în volumul Dialoguri de duminică, 2015, p. 279):

„Între gramatică și felul în care gândești este o legătură directă. Altfel spus: îmbinarea cuvintelor se face după reguli care imită logica gândirii. Când aceste legături între cuvinte sunt făcute greșit înseamnă că neuronii tăi se leagă greșit. Pe scurt spus, devii prost. Gândești haotic. Gândești în secvențe mutilate. Dacă nu respecți gramatica limbii pe care-o vorbești, devii prost.” Iar Shaw ne arată inversul acestei ipoteze: Eliza devine o persoană nouă prin înnoirea limbajului, o persoană mai bună prin îmbunătățirea exprimării.

Pygmalion este o piesă cu un pronunțat caracter didactic. Intențiile autorului de a-și învăța cititorii (spectatorii) sunt evidente. Shaw ne spune (dar asta e doar interpretarea mea, fiecare putând înțelege textul diferit) că oricine își poate depăși condiția socială prin efort și instruire, dar și că, uneori, faptul de a fi bun la un anumit lucru (Higgins este un fonetician de mare calibru) se îmbină nefericit cu anumite lacune în caracter.

Pentru aceia care au văzut deja My Fair Lady, anunț că finalul filmului este — cum altfel decât — hollywoodian. Piesa lui Shaw se încheie diferit, într-o altă nuanță, dramaturgul oferindu-i lui Higgins un final consecvent felului său de a fi.

Sursa de inspirație a lui G. B. Shaw a fost o veche legendă grecească despre un sculptor numit Pygmalion care a sculptat din piatră o tânără fată pe care a numit-o Galateea. „Pietroasa” Galateea era atât de frumoasă, încât creatorul ei s-a îndrăgostit de ea. Higgins este de fapt un semi-Pygmalion. El „sculptează” o Eliză nouă, la nivelul limbajului, dar, spre deosebire de personajul mitic, nu cade pradă frumuseții ei.

Scrisă la începutul secolului trecut, Pygmalion reflectă o împărțire mai clar conturată a claselor sociale — timpuri când un individ, chiar dacă avea acces brusc la o moștenire semnificativă, nu era considerat automat membru al clasei superioare. Astăzi, orice „eliză” poate spera ca, prin efort și educație, să urce treapta claselor sociale, fără a-și face prea multe griji privind „albăstrimea” propriului sânge. Piesa lui Shaw merită citită și ca frescă a unei epoci apuse.

Pygmalion nu este cea mai „tare piesă ever”, dar poate fi o lectură plăcută, Shaw fiind un maestru al replicilor și vorbelor de duh. Nu degeaba a fost considerat al doilea Shakespeare al dramaturgiei de limbă engleză.