Ortega y Gasset: Studii despre iubire

Volumul Studii despre iubire nu mai are nevoie de nicio prezentare, eseurile jurnalistului spaniol José Ortega y Gasset apropiindu-se astăzi de împlinirea a 80 de ani de la prima lor publicare. De-a lungul anilor au fost traduse în numeroase limbi. Eseurile analizează profund dragostea, rolurile femeii în societate, însă pasajele de mai jos sunt despre „secretele” comunicării orale.

De fapt, voiam să amintesc pur și simplu că Goethe a fost cel dintâi care a spus că vorba tipărită e doar un înlocuitor al vorbei rostite. Faptul este incontestabil. Cuvântul tipărit se debarasează aproape în întregime de omul care l-a scris și l-a tipărit. De aceea spune mult mai puțin decât cuvântul rostit. Acesta are un timbru și timbrul vocii cu modulațiile ei îl denunță pe om. Dacă am ști să ascultăm, am observa că târăște cu el secretele acestuia, așa cum fluviul Paraná răzuie, în drumu-i lichid, malurile tainice ale albiei tropicale unde obârșește și ne aduce pământ îndepărtat, un straniu pământ purpuriu în rada din Buenos Aires. De aceea eu, care de la fereastra mea contemplu estuarul La Plata, când văd că într-o zi, pe înserate, apa devine dramatică și sângerie, știu ce se întâmplă: au avut loc nu se știe ce războaie sângeroase acolo, în Paraguay.

Goethe avea dreptate, dar nu total. Vorba rostită, la rândul său, e doar un fragment din vorbirea autentică. Nu spui tot ce vrei să spui. Ideea mea se limpezește numaidecât dacă vă spun că cel mai genial etnograf contemporan, marele meu prieten Leo Frobenius, care în câteva rânduri a vizitat toată Africa, observând cu surprindere că indigenii nu-l înțeleg niciodată bine pe european chiar dacă acesta le stăpânește perfect limba, și-a dat seama care era explicația acestui fapt. Și anume că europeanul abia dacă gesticulează, iar pentru negru a vorbi, a spune nu înseamnă doar a pronunța, a mișca limba și buzele, ci a-și pune la contribuție tot trupul: mâini, brațe, gambe, pupilele negre ca tăciunele, albul ochilor. Cuvântul rostit e pentru ei doar o parte din vorbire: este doar, așa zicând, textul; dar așa cum copiii necesită ilustrații ca să înțeleagă textul, ei necesită mimica și pantomima întregii lor corporalități. Din acest motiv, în comparație cu vorbirea absolută a negrului, biata noastră vorbire europeană, atât de săracă în gesturi, e aproape trecere sub tăcere. Când sacerdotul negru din Harlemul newyorkez își ține predica în Duminica Floriilor și povestește că Isus a intrat în Ierusalim călare pe un asin, bunul preot de ciocolată încalecă pe amvon ca să nu stăruie nici un dubiu. Dacă memoria nu mă-nșală, Victoria Ocampo a descris foarte bine scena asta. Gândiți-vă acum la polul opus negrului, la fața impasibilă a englezului, care, instalat în dosul pipei lui, își emite imobil miorlăielile terne și apatice în care îi constă vorbirea. De aceea e atât de greu să-l înțelegi pe un englez.

Toate acestea sunt menite să sugereze că în strădania mea de a vă spune mult, de a vă spune totul, de a spune totalitar, eu nu știu cum să mă descurc în fața microfonului ca să fiu negrul vocii mele.

 

(Fragment din José Ortega y Gasset, Studii despre iubire, Humanitas, 2012, pp. 199, 200)

Imagine: Sara Troost Toată lumea vorbea