Meditații la Psalmi. Imnuri vechi, viață nouă
Mai există astăzi cerere de Psalmi? Mai pune cineva dintre cei născuți, după căderea Zidului Berlinului, Psalmii în lista scrierilor preferate? Chiar dacă răspunsul nu este o negație categorică, e destul de probabil că numărul pasionaților de Psalmi este destul de restrâns. Psalmii par doar niște texte poetice vechi, ba și religioase pe deasupra — ce-ar avea ei de spus Generației Facebook-Twitter?
Volumul Meditații la Psalmi adună între copertele sale 12 capitole, dacă socotim și introducerea, în care medievistul, criticul literar și apologetul creștin C. S. Lewis se oprește asupra câtorva teme persistente în cartea Psalmilor, o carte inclusă în canonul Vechiului Testament, o carte despre care tinerii cititori ar putea crede că este cel mult o sursă utilă de motouri pentru cărți, dar care, surprinzător, abordează teme care pot interesa cititori de orice vârstă și din orice secol.
Cu modestie, autorul mărturisește în introducere: „În această carte... scriu ca de la amator la amator, vorbind despre greutățile pe care le-am întâlnit sau despre iluminările de care am avut parte când am citit Psalmii, cu speranța că ea ar putea să-i intereseze ori chiar să-i ajute, uneori, pe alți cititori nepricepuți” (p. 16). Cum s-ar zice, meditațiile pe marginea Psalmilor ar fi prilej de întâlnire între niște nepricepuți. Dar nu e chiar așa.
După cum este de așteptat din partea unui autor de calibrul lui Lewis, acesta se dovedește extrem de îndemânatic în disecarea Psalmilor, un fin observator, lucid și onest. Desigur, după cum o spune chiar el, volumul nu acoperă, în cele peste 160 de pagini ale ediției în limba română, cartea Psalmilor în întregime. Rămân destule teme neacoperite, neamintite măcar, iar asta nu pentru că Lewis le-ar fi considerat lipsite de importanță, ci pentru că scopul urmărit nu a fost realizarea unui comentariu verset cu verset al cărții biblice, ci aprofundarea câtorva dintre temele mai importante.
Autorul ne propune totodată un model de lectură a Psalmilor. Surprinde, poate, atenția cu care se oprește asupra detaliilor, scoțând în evidență expresii și conținuturi care, cititorului grăbit, ar putea mai degrabă să nu-i spună prea mult. Lewis pornește curajos cu tema „judecății” în Psalmi, continuând, și mai curajos, cu blestemele prezente adeseori în textul imnurilor inspirate — adică niște trăsături ale Psaltirii, „care par la început cât se poate de dezagreabile” (p. 20), ca să-l cităm iarăși pe autor. „Oare cum îi putem folosi?” se întreabă el, referindu-se la cea de-a doua categorie amintită — Psalmii imprecatorii. Sunt pasajele acestea violente, marcate de ură, rodul inspirației cerești? Apoi, Lewis trece mai departe, spre alte subiecte grave sau semnificative, care străbat Psalmii de la un capăt la altul: moartea, „frumusețea Domnului”, natura, Scriptura, lauda la adresa lui Dumnezeu, înțelesurile secunde ale Psalmilor etc.
Comentariile la Psalmi ale lui Lewis sunt ca niște omilii, niște discursuri adresate unui public cât mai larg, conținând citări frecvente din Psaltire, incluzând întrebări retorice, nedumeriri chiar și oferind aplicații practice. Autorul nu bate câmpii, ci reflectă serios, căutând un rost imediat, concret, practic al Psalmilor în viața credinciosului. Psalmii sunt poezie, dar nu orice fel de poezie, ci texte inspirate de Sus, descoperindu-L pe Autorul din spatele autorilor umani.
Cititorul cărții trebuie să știe din start că această lucrare nu are un caracter apologetic. Eseurile cuprinse în ea nu sunt destinate celor care nu cred, cu scopul de a-i convinge să-și schimbe poziția față de creștinism. Nu, ele sunt scrise pentru cei care cred deja, care pornesc de la premisa inspirației divine a Psalmilor. Lewis ne invită la o adâncire a înțelesului și, prin aceasta, la o creștere a calității trăirii creștine.
Cartea Meditații la Psalmi (Reflections on the Psalms, 1963), în traducerea lectorului universitar Emanuel Conțac, a fost publicată de Editura Humanitas în anul 2013.
Cu drag,
Florin Bică,
Fan al Psalmului 139
