Lewis: Despre povești

Apreciat pentru scrierile de apologetică creștină, C.S. Lewis, autorul seriei Cronicile din Narnia, a fost nu doar un apreciat autor de cărți pentru copii, ci și un pasionat cititor. Fragmentul următor, extras din eseul „Despre povești”, publicat în volumul Despre lumea aceasta și despre alte lumi, prezintă perspectiva lui asupra recitirii cărților.

Acesta este, desigur, un test bun pentru orice cititor al oricărui tip de carte. Putem defini un om care nu apreciază literatura ca pe un om care citește cărțile o singură dată. Poți nutri speranțe în legătură cu un om care nu a citit niciodată operele lui Malory ori Boswell sau Tristram Shandy sau Sonetele lui Shakespeare: dar ce poți să faci cu un om care spune că „le-a citit”, înțelegând prin aceasta că le-a citit o dată, și socotește că e suficient? Dar eu cred că testul acesta are o aplicație specială în chestiunea de față. Pentru că emoția, în sensul în care am definit-o mai sus, este tocmai lucrul care trebuie să dispară la o a doua citire. Nu poți să fii într-adevăr curios ce s-a întâmplat decât la prima citire. Dacă afli că un cititor de romance-uri populare – oricât ar fi el de needucat, oricât ar fi romance-urile de proaste – se întoarce iarăși și iarăși la vechile lui povești preferate, atunci ai o dovadă destul de clară că acestea reprezintă pentru el un soi de poezie.

Cel care recitește nu caută surprize adevărate (care nu pot apărea decât o dată), ci o anumită calitate a poveștii de a fi surprinzătoare. Această idee a fost de multe ori greșit înțeleasă. Bărbatul din povestea lui Peacock credea că a rezolvat chestiunea „surprizei” ca element în aranjarea grădinilor când a întrebat ce se întâmplă dacă treci prin grădină a doua oară. Istețul! În singurul sens care contează, surpriza funcționează și a douăzecea oară la fel de bine ca prima oară. Calitatea de a fi neașteptată mai degrabă decât faptul de a ne surprinde e ceea ce ne încântă. A doua oară e chiar mai bine. Știind că urmează „surpriza” putem acum să savurăm pe deplin faptul că această cărare printre arbuști nu arată ca și cum ar urma să ne scoată brusc pe marginea stâncii. La fel în literatură. Nu ne bucurăm deplin de o poveste la prima citire. Până ce curiozitatea, pura poftă narativă nu și-au primit tainul și nu s-au domolit, nu putem să savurăm în tihnă adevăratele frumuseți. Până atunci e ca și cum ai irosi un vin bun pe o sete fiziologică nesățioasă, care nu cere decât ceva umed și rece. Copiii înțeleg bine acest lucru când cer aceeași poveste o dată și încă o dată și spusă cu aceleași cuvinte. Vor să aibă „surpriza” de a descoperi că personajul care părea a fi bunica Scufiței Roșii e de fapt lupul. E mai plăcut atunci când știi ce va urma: fără a mai fi copleșit de șocul adevăratei surprize, poți să fii mai atent la calitatea intrinsec surprinzătoare a peripețiilor.

 

(Fragment din C.S. Lewis, Despre lumea aceasta și despre alte lumi, Humanitas, 2011, pp. 45, 46)

Imagine: Vincent van Gogh Cititoare de romane