Lacrimile pământului și muțenia cerului. „Silence”

Ultimul film regizat de Martin Scorsese provoacă publicul cu întrebări grele, la care teologii s-au străduit (în zadar) să răspundă de-a lungul a milenii. Unde este Dumnezeu când credincioșii suferă din cauza persecuțiilor? De ce tace în fața durerii? Nu cumva tăcerea dovedește că suntem singuri acasă, în tot universul ăsta necuprins de micuțele noastre telescoape? Bazat pe romanul Tăcere al japonezului Shūsaku Endō, publicat și în limba română de Editura Polirom, Silence (Puterea credinței) a fost promovat în ultimele luni ca obsesie a lui Scorsese în ultimele aproape trei decenii. S-a vorbit mult despre faptul că acesta a fost proiectul lui de suflet, pe care abia acum a reușit să-l vadă realizat. Dincolo de această strategie de marketing – obsesia unui regizor de mare calibru trezește neîndoios interesul –, cred că filmul are suficientă forță încât succesul la public să nu depindă decât de conținut. Am citit cartea lui Endō cu niște ani în urmă și pot spune că scenariul pășește fidel pe urmele romanului. Pentru cei care au citit deja Tăcere, filmul lui Scorsese nu va avea, probabil, același impact ca pentru aceia care vor fi la primul contact cu povestea. Cel puțin eu am resimțit acea plictiseală ușoară pe care o dă faptul de a ști dinainte încotro curge povestea. În ciuda acestui fapt, Silence este un film bine făcut, care merită atenția unui public cât mai larg. Poate că ar merita menționat aici și faptul că romanul a mai fost ecranizat o dată, în 1971, în regia lui Masahiro Shinoda. Silence este un film cu conținut religios, teologic. Doi preoți iezuiți, tineri și neînfricați, Sebastião Rodrigues (un Andrew Garfield revenit, după Hacksaw Ridge, la un nou rol de factură creștină) și Francisco Garupe (un Adam Driver atât de slab că-i numeri coastele și mai puțin prezent pe ecran decât colegul lui), pornesc spre Japonia, cândva în secolul al XVII-lea, în căutarea mentorului lor, părintele Ferreira (interpretat de Liam Neeson, aici într-un rol secundar), despre care se zvonește că s-ar fi lepădat de credință. Japonia acelui timp nu era tocmai cadrul propice înfloririi credinței creștine, din cauza persecuțiilor sângeroase împotriva membrilor bisericii. Creștinii erau vânați, se puneau recompense pe capul lor, iar cei prinși erau siliți, sub amenințarea unor pedepse crunte (decapitări, torturi etc.), să renunțe la credință. Unul dintre modurile de abdicare publică, un fel de „antibotez”, consta în călcarea în picioare a unei icoane sau în scuiparea diverselor simboluri creștine. Cei doi preoți debarcă pe furiș în această Japonie a terorii și se alătură pentru un timp comunității creștine dintr-un micuț sat, slujind nevoilor acesteia. Lucrurile încep să se complice însă când autoritățile încep să-i persecute pe țăranii creștini pentru a da de urma preoților. Rodrigues și Garupe pleacă în căutarea lui Ferreira, iar la un moment dat se despart, spectatorul însoțindu-l mai departe doar pe Rodrigues. Capturat destul de repede de autorități, Rodrigues este confruntat cu o dilemă: să renunțe la credința lui – așa cum este șantajat de torționari – pentru a-i salva de la chinuri și moarte pe creștinii torturați din cauza lui sau să rămână ferm în credință, indiferent care ar fi urmările nu doar pentru el, ci și pentru alți nevinovați? Pentru un timp, preotul iezuit își pune speranța în rugăciune, dar, încet-încet, tăcerea de plumb a cerului pare să-l copleșească și să-l conducă spre tărâmul îndoielii. N-ai cum să vizionezi filmul și să nu simți cât de firavă este ființa umană și cât de precare îi sunt convingerile și idealurile… Un personaj-cheie al poveștii este Kichijiro (Yosuke Kubozuka), un creștin care îi ajută pe cei doi preoți să ajungă din China în Japonia. După ce renunțase cu ani în urmă la credință din cauza fricii de durere fizică și martiriu, acesta încearcă acum să regăsească liniștea sufletească și drumul bun cu ajutorul iezuiților. Problema este că fiecare confruntare a sa cu o potențială pedeapsă fizică îl determină să facă pasul înapoi. Slab și fricos, căzând și ridicându-se mereu ca Hopa-Mitică, Kichijiro este, dintr-un anumit punct de vedere, Iuda Iscarioteanul care îl trădează pe Rodrigues în repetate rânduri, tânjind apoi după iertarea acestuia. Kichijiro crede că viața e nedreaptă. Vrea să creadă în Dumnezeu, dar nu vrea să sufere din cauza credinței în El. Este una dintre temele majore ale filmului – de ce nu poate un om să trăiască în pace, în acord cu propriile convingeri religioase? De ce trebuie ca altcineva să-i dicteze ori să-i interzică în ce să creadă? Actorii japonezi dau un aer de veridicitate filmului, iar interpretările celor mai mulți dintre ei sunt de excepție. Aș remarca în special prestația lui Issei Ogata, cel care joacă rolului vicleanului guvernator Inoue, vârful de lance al rezistenței japoneze împotriva creștinismului. Acesta surprinde foarte bine felul de a fi al personajului din cartea lui Endō, întruchipând un conducător moale și slăbit de vârstă în aparență, dar șiret ca un șarpe și bun cunoscător al naturii umane, gata să-și injecteze veninul în victimă la momentul oportun. Și pentru că m-am oprit la distribuția japoneză a filmului, îi amintesc și pe Tadanobu Asano (mâna dreaptă și interpretul guvernatorului Inoue) și Shin’ya Tsukamoto (în rolul martirului creștin Mokichi) care conturează două personaje interesant de urmărit pe ecran. Martin Scorsese are o operă suficient de bine consolidată încât să își permită un astfel de subiect într-o vreme în care cinematografia pare preocupată să facă lobby pentru minoritățile sexuale sau să aducă pe ecrane toți supereroii purtători de spandex. De ce să n-o recunoaștem? Pe cine mai interesează astăzi un subiect precum cel din Silence? Filmul există totuși. Există și rulează în cinematografe. Poate că se vor găsi totuși spectatori interesați de o poveste care să stimuleze gândirea și să ne trezească preocupări mai profunde. Silence este un film frumos deoarece are cadre minunate, tarkovskiene, chiar și atunci când este vorba despre scene dificile și cumplite, precum aceea crucificării a trei creștini pe malul mării sau cea de la începutul filmului, când mai mulți martiri sunt opăriți cu apă fierbinte, într-un decor natural, scăldat în aburi și cețuri. (N-aș vrea totuși să se tragă concluzia din aceste precizări că filmul lui Scorsese ar aparține genului horror.) Lansarea filmului (în ianuarie a.c.) a fost urmată de critici cum că Silence ar prezenta într-o lumină prea pozitivă misionarii creștini. Criticile sunt exagerate și trădează prejudecățile adânci ale unora care consideră că tot ce ține de creștinism e malefic. Scorsese nu a făcut însă un film despre misionarismul creștin, ci despre un subiect mult mai profund care, dincolo de spațiul creștin și de intimitatea individuală a fiecărui credincios, poate fi relevant pentru oricine, indiferent în ce (nu) crede. Silence nu este film istoric, ci meditație teologico-filosofică. Este un film lent (și lung / 161 de minute), poetic pe alocuri. Accentul nu cade pe descrierea maltratării fizice a creștinilor de către autoritățile japoneze, ci pe îndoielile care încep să-l frământe treptat pe Rodrigues. De unde acesta pornise la drum însoțit de un set de convingeri puternice, lucrurile încep să se schimbe. Puterea credinței este descoperită cu adevărat în focul suferinței. Silence este un film despre credință, slăbiciune omenească, păcat, iertare, suferință, frică, tăcere divină, întrebări fundamentale ș.a. Scorsese nu-și propune să ne ofere răspunsuri satisfăcătoare, cum nici Shusaku Endō nu și-a propus asta în romanul său. Mai degrabă ne lasă pe noi, spectatorii, cu întrebări la care să ne gândim. Într-o lume apatică și dezinteresată de religie și credință, poate că întrebările sunt mijlocul cel mai potrivit pentru a (re)pune lucrurile în mișcare. În film, credința oamenilor simpli este oarecum simplistă, dependentă mai degrabă de forme și de ritualuri. Scorsese evidențiază bine această problemă a creștinismului din toate timpurile, respectiv tendința oamenilor de a se agăța de lucruri palpabile, de a săruta icoane sau cruci (pe la noi, și moaște). Or, poate că tocmai asta este și lecția pe care o au de învățat cei doi tineri iezuiți: credința este o suspendare a ființei umane între cer și pământ, între cerul care nu vorbește pe limba omului și pământul unde limba cea mai răspândită pare să fie suferința. Rodrigues parcurge de-a lungul narațiunii drumul de la o credință militantă și plină de fervoare, poate chiar afectată de orgoliu, spre o credință subțire ca firul de păr, în care certitudinile dogmatice nu mai sunt atât de clare, dar care, tocmai datorită acestui caracter firav, este mai aproape de ceea ce ar trebui să fie credința pură – o credință pe care nu o validează oamenii, ci singur Dumnezeu. La final, spectatorul (poate) ajunge la concluzia că adevărata credință apare abia atunci când lucrurile par de neînțeles, când Dumnezeu păstrează tăcerea. Rodrigues concluzionează că poate tăcerea a fost modul lui Dumnezeu de a-i vorbi. Silence sugerează că viața de creștin autentic nu este o viață simplă sau ușoară.

autentifică-te pentru a adăuga comentarii