Jurnalul Annei Frank. A nu trăi degeaba
„Jurnalele în care cred nu sunt nici documente psihologice, nici psihiatrice, ci aporturi individuale la edificarea unei umanități comune. Pentru a ne descoperi pe noi înșine, avem nevoie de o incursiune pe teritoriul unui eu străin. Un jurnal îi face pe ceilalți să descopere nu ceea ce e comun în noi toți și se află la vedere − comunul banal −, ci comunul nevăzut din noi. Exprimându-se pe sine, omul vorbește în numele tuturor. Suntem până la urmă tot atât de asemănători pe cât de diferiți.”1Când m-am apucat de citit „Jurnalul Annei Frank”, mă așteptam să citesc o carte despre ororile războiului, despre suferința evreilor și despre crimele înfăptuite împotriva lor. Însă am descoperit ceva cu totul neașteptat: „Jurnalul Annei Frank” nu este o carte despre război. Nu în totalitate. În primul rând, este un jurnal ca al oricărei adolescente: cu speranțe, trăiri, lacrimi, zâmbete, hohote de râs, visuri care nu au mai apucat să se împlinească.

Publicat în 1947, la Amsterdam, „Jurnalul Annei Frank” a devenit cea mai cunoscută mărturie a unei victime evreice din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind tradus în peste 65 de limbi. S-a vândut în întreaga lume în peste 30 de milioane de exemplare. La celebritatea jurnalului au contribuit, neîndoielnic, adaptările sale teatrale și cinematografice, dar și faptul că a devenit materie de studiu și de analiză în multe școli din lume.

Primit cadou la aniversarea ei de 13 ani din 1942, jurnalul acoperă o perioadă de doi ani, timp în care familia Annei și alți câțiva evrei trăiesc pe ascuns în anexa secretă de la fabrica pe care o conducea tatăl Annei înainte de începerea războiului. Fiindcă „hârtia este mai răbdătoare decât oamenii”, Anna începe să-i povestească ce se întâmplă în anexă, cum își petrece timpul, cum se înțelege cu ceilalți, cât de greu le e să păstreze liniștea între orele 8 și 17, până când pleacă muncitorii din fabrică, cât de greu le e să țină vara toate ferestrele închise pentru a nu da nimănui de bănuit că se poate afla cineva acolo, dar mai ales, cât este de greu pentru ea să nu poată râde cât are chef, să nu poată ieși în natură, să nu se poată ascunde atunci când are nevoie să fie singură.

Impresionează profund felul în care Anna a găsit puterea de a rezista chinurilor psihice și, mai mult decât atât, felul în care și-a regăsit fericirea și liniștea interioară în astfel de condiții: „Azi-dimineață, când stăteam la fereastră privind afară, adică uitându-mă exact și profund la Dumnezeu și la natură, am fost fericită, pur și simplu fericită. Și, câtă vreme există această fericire interioară, această fericire dată de natură, de sănătate și de încă foarte multe alte lucruri, câtă vreme porți toate astea în tine, te vei simți întotdeauna fericit. În orice necaz este și o urmă de frumos. Dacă ai ochi pentru ea, descoperi din ce în ce mai multă bucurie și-ți regăsești echilibrul.”

Totodată, jurnalul este o incursiune pe tărâmul cunoașterii de sine, atât al autoarei, cât și al fiecăruia dintre noi: „Mi-e tare teamă că toți cei care mă cunosc vor descoperi că am o altă latură, mai frumoasă și mai bună. Poți să-mi spui cum se face că toți oamenii își ascund cu atâta teamă natura interioară? Cum se face că în societate mă comport întotdeauna cu totul altfel decât ar trebui să mă comport? Știu exact cum aș vrea să fiu, cum sunt în realitate… lăuntric, dar din păcate sunt așa doar pentru mine. Ca să fiu întru totul sinceră, vreau să-ți mărturisesc că asta mă doare, că mă străduiesc din răsputeri să mă schimb, dar de fiecare dată lupt împotriva unor armate mai puternice.”

Parcurgând „Jurnalul Annei Frank”, cititorul simte cât suntem de mici, dar în același timp cât suntem de mari în fața a ceea ce numim istorie sau viață… Anna și-a dorit „să nu fi trăit degeaba, precum cei mai mulți oameni. Vreau să fiu utilă și plăcută celor care trăiesc în preajma mea și care totuși nu mă cunosc, vreau să continui să trăiesc, chiar și după ce am murit!” Se pare că ea a reușit… Tu ce vei lăsa în urma ta?

Recenzie scrisă de: Luana Bărbuceanu

1) Liiceanu Gabriel, Întâlnire cu un necunoscut, Editura Humanitas, București, 2010

autentifică-te pentru a adăuga comentarii