Din istoria apariţiei scrisului în lumea antică

Cartea este una dintre puţinele binecuvântări durabile de care se poate bucura omul de-a lungul vieţii.

În noianul nesfârşitelor frământări efemere care tulbură zilnic existenţa umanităţii exasperate de felurite crize economice, sociale, ideologice, de breaking news-uri care de care mai şocante, menite să-ţi taie respiraţia ori să te arunce în braţele unei depresii longevive, de răfuieli politice din ce în ce mai agresive, de nenumărate incidente mizere, mediatizate acerb prin cotloanele mass-mediei, care nu fac decât să ne deformeze spiritul, cartea rămâne un adevărat liman recuperator şi un refugiu din larma asurzitoare a lumii.

Dacă ne vom întoarce în timp, în perioada Antichităţii, cititul şi scrisul nu erau arte cu care să se îndeletnicească prea mulţi oameni, ci doar o anumită categorie a societăţii – funcţionarii publici şi ierarhia sacerdotală –, majoritatea populaţiei nefiind alfabetizată.

În Egiptul antic, un procent foarte scăzut al populaţiei ştia să scrie (1%). Dintre societăţile antice, Imperiul Roman a cunoscut cel mai înalt grad de alfabetizare, comunicarea în scris fiind singura cale posibilă pentru administrarea imperiului din Marea Britanie până în Africa de Nord.

Scrierea, în perioada de început, era alcătuită din imagini şi simboluri, iar ca suport se foloseau scoarţa de copac, lemnul, argila, foile de palmier sau de bananier, bambusul, mătasea, carapacea de broască-țestoasă, papirusul etc.

De la popoarele preistorice au rămas câteva mărturii deosebit de preţioase ale scrierii pictografice, descoperite în peşterile din sud-vestul Franţei, în jurul anului 1940, anumite reprezentări picturale în ocru ale unor animale, care datează din circa 15.000 î.Hr. Sistemul complex al scrierii, de înregistrare prin semne distincte, cunoscut în istorie drept scriere cuneiformă, a apărut la începutul mileniului al IV-lea î.Hr. în cadrul administraţiei templelor din Sumer (actualul Irak). Cei cu atribuţii administrative, care se ocupau de înregistrarea bunurilor, utilizau tăbliţe din argilă moale pe care, cu ajutorul unui cui, inscripţionau o formă aparte de semne şi numere, urmând ca, după aceea, tăbliţele să fie lăsate la soare să se usuce.

Mai târziu, tot în Mesopotamia, pe lângă aceste utilizări administrative, scrisul a început să fie întrebuinţat şi în alte scopuri: inscripţionarea rugăciunilor şi imnurilor adresate zeilor, înregistrarea contractelor sau compunerea de texte, mituri sau chiar glume. În mileniul al II-lea î.Hr., au apărut şcoli pentru sclavi dedicate exclusiv învăţării acestei arte. Astfel, meşteşugul scrisului s-a răspândit tot mai mult.

În China antică, scrisul avea un scop eminamente divinatoriu; cel mai vechi vestigiu scriptic chinez a fost descoperit în situl Xiaotun de pe râul Huan: peste 50.000 de inscripţii pe carapace de broască-țestoasă, încorporând peste 4.500 de caractere diferite, care datează de prin 1400 î.Hr.

Primele forme de suporturi fizice pentru scriere au fost concepute în jurul secolului al VI-lea î.Hr. Aceste expresii primare ale cărţii se realizau din suluri de bambus sau fâşii de lemn, care erau inscripţionate cu o cerneală rezistentă şi prinse între ele cu o coardă, purtând numele de jiance sau jiandu. Din cauza sensibilităţii la degradare, modelele de jiance sunt foarte rare azi, deşi au fost folosite foarte mult timp, chiar şi după inventarea hârtiei. Începând de la Confucius (551-479 î.Hr.), acestea au devenit instrumente ideale de propagare a cunoaşterii ştiinţifice, folosind la transmiterea prin scris a unor tratate de filosofie, astronomie, cartografie și medicină (vezi şi Martyn Lyons, Istoria Cărţilor, Editura Art, 2011).

Invenţia providenţială a hârtiei este atribuită de tradiţia chineză unui eunuc pe nume Cai Lun, în anul 105 d.Hr. Elementele folosite pentru alcătuirea hârtiei au fost scoarţa de copac, cânepa şi chiar plasa de pescuit şi cârpe vechi. Procesul înlocuirii bambusului cu hârtia a durat mai multe secole, tehnica producerii hârtiei fiind bine păstrată de poporul chinez până în jurul anului 610 d.Hr., urmând să ajungă în Europa abia în secolul al XII-lea.

Poporul chinez a mai adus o contribuţie notabilă în domeniul cărţii. A inventat tipărirea cu clişee gravate în lemn, sau aşa-numita xilografie, pe la mijlocul secolului al VIII-lea. Xilografia era un procedeu foarte eficient la vremea aceea. Tipograful putea căra şi manevra cu uşurinţă echipamentul, producând sute de pagini pe zi. Cea mai veche carte tipărită prin tehnica xilografiei a fost descoperită într-un cufăr sigilat (alături de alte documente), dezgropat la începutul anilor 1900 la Dunhuang. Cartea conţine anumite texte budiste, se institulează Diamantul Sutra şi datează din anul 868 d.Hr.