Harper Lee, autoarea romanului Să ucizi o pasăre cântătoare, a trecut recent în neființă, la vârsta de 89 de ani. Până în urmă cu câteva luni, acesta fusese singurul ei roman publicat, dar și premiat cu un Pulitzer pentru literatură. Mulți cinefili au scos de la naftalină, în acest context al... despărțirii, adaptarea cinematografică a celebrei sale cărți.
Versiunea cinematografică a poveștii — To Kill a Mockingbird (Să ucizi o pasăre cântătoare) — a fost lansată la doar 2 ani (adică în 1962) după publicarea cărții lui Harper Lee. Filmul a avut 8 nominalizări la Premiile Oscar, câștigând la 3 dintre categorii: cel mai bun actor în rol principal — Gregory Peck; cel mai bun scenariu adaptat — Horton Foote; cea mai bună scenografie. Poate că motivul pentru care n-a obținut și Oscarul pentru cel mai bun film a fost faptul că a concurat cu la fel de celebrul Lawrence of Arabia.
Filmat în alb și negru, filmul este despre o epocă în care societatea americană era încă puternic divizată în „albi” și „negri”. Întâmplările sunt relatate din perspectiva a doi frați (Scout — 6 ani și Jem — 10 ani) care trăiesc o viață obișnuită într-un mic orășel prăfuit și neinteresant din Alabama. Cei doi se joacă, merg la școală și, mai presus de toate, sunt fascinați de figura misterioasă a lui Arthur „Boo” Radley, unul dintre vecinii lor, care nu iese din casă decât noaptea și care, în închipuirea lor, este întruchiparea omului rău (ca Spânul din Povestea lui Harap-Alb). Tatăl lor, văduv, este avocatul Atticus Finch (G. Peck), un bărbat integru, incoruptibil, care se străduiește să fie și un tată înțelept.
Povestea iese din matcă în momentul în care Atticus acceptă să apere un afroamerican, Tom Robinson, acuzat pe nedrept că ar fi abuzat de o tânără albă. De fapt, încă de la început, regizorul Robert Mulligan ne sugerează că Tom este nevinovat, ba chiar că micuța comunitate sudistă nu are nicio îndoială în privința aceasta, și asta doar pentru a scoate în evidență profunzimea prejudecăților și atitudinilor rasiste de care era îmbibată America anilor 1930. Evident, hotărârea lui Atticus de a-i asigura „negroteiului” o apărare adevărată nu face decât să agite spiritele printre cei pentru care „justiția” însemna o linșare rapidă și fără prea multe discuții.
Tema gravă a rasismului este strecurată printre micile aventuri și boroboațe ale copiilor lui Atticus, încârduiți cu nepotul unei vecine, Dill Harris (interpretat de simpaticul John Megna), personaj în crearea căruia Harper Lee s-a inspirat din figura și personalitatea vechiului ei prieten (și celebru autor) Truman Capote. Micile lor năzdrăvenii, ca de exemplu faptul de a se furișa până la casa lui Boo Radley și de a arunca priviri furișe pe fereastră, creează o atmosferă à la Tom Sawyer și Hucklebbery Finn.
Scena procesului, cea mai lungă din film, are un rol semnificativ în economia acestuia, schimbând oarecum direcția și tonul. Dacă, până atunci, cazul lui Atticus răzbătea doar sub formă de „ecouri” în lumea copilăriei lui Scout și Jem, de data aceasta, copiii pătrund în tribunal ca observatori ai lumii adulților. Pledoaria lui Atticus nu este doar pentru urechile (și-așa surde) ale juraților, ci și pentru acelea ale mulțimii înghesuite în sala tribunalului local și ale spectatorilor filmului deopotrivă. Să nu uităm că To Kill a Mockingbird a fost lansat la începutul anilor 1960, într-o perioadă fierbinte din perspectiva drepturilor omului de culoare în chiar inima țării care, astăzi, vorbește atât de frumos despre democrație și libertate individuală. La data aceea, opiniile față de film au fost însă împărțite: To Kill a Mockingbird este un film care „nu are nimic profund de spus despre Sud și problemele sale”, nota un cronicar în Time Magazine (nr. 8, 22 februarie 1963). Societatea nu era dispusă în întregime să-și recunoască vina rasismului. Cinci ani mai târziu, Martin Luther King, Jr. avea să fie împușcat în plină zi, pe fundalul mișcării pentru drepturi civile și a controverselor iscate în jurul acesteia.
Unul dintre aspectele pozitive ale adaptării cinematografice a romanului Să ucizi o pasăre cântătoare este fidelitatea acesteia față de carte (un lucru normal, probabil, în anii 1960, dar aproape ieșit din comun astăzi, când adaptările cinematografice îi transformă pe cei trei muschetari în ninja, iar pe gingașele domnișoare din universul lui Jane Austen în luptătoare cu zombies).
Cinefilii îl vor recunoaște pe (atunci) foarte tânărul Robert Duvall în rolul lui Boo Radley, în primul său rol de cinema, de altfel foarte expresiv în cele câteva minute de prezență pe ecran, spre finalul filmului, când construiește din limbaj nonverbal un personaj extrem de timid. Excelenți sunt și cei doi copii-actori în rolurile lui Scout (Mary Badham, care a mai avut câteva roluri nesemnificative după aceea, acesta fiind cu siguranță rolul vieții ei) și Jem (Phillip Alford). Deși neprofesioniști, cei doi par foarte naturali, cum s-ar zice „furându-i show-ul oscarizatului Gregory Peck”.
Scout și Jem descoperă că, uneori, „căpcăunii imaginari” nu sunt chiar atât de răi precum își închipuie, în naivitatea lor, copiii, în vreme ce adulții reali, ca vecinii de pe stradă de exemplu, se pot transforma în fiare iraționale, mânate de instincte primare. Atticus rămâne un fel de reper între lumea lor, a copiilor, și cea a adulților, sugerând că trecerea de la o vârstă la alta nu presupune automat renunțarea la verticalitatea morală. El este unul dintre puținele personaje cu acest profil din istoria cinematografiei.
Poveste despre prejudecăți, noblețe, fragilitate, compasiune și dreptate, To Kill a Mockingbird este, înainte de toate, un film despre pierderea inocenței prin învățarea lecției aspre că nedreptatea apare, uneori, ca o consecință a complacerii în trufia de rasă. Scout și Jem asistă neputincioși la pierderea procesului de către tatăl lor. Într-un final, Tom moare în timpul unei tentative de evadare. Dreptatea nu triumfă. În ochii micuței comunități, adevărul nu are nicio importanță, aflarea lui nefiind o prioritate. Aceasta este de fapt moartea păsării cântătoare. Este momentul când copiii observă, fără a înțelege pe deplin, că, în lumea asta, pentru a avea dreptate, un om trebuie să aibă culoarea „corectă”.
