Creatoarea de regi. The Wife

Glenn Close nu a luat degeaba un Glob de Aur pentru cea mai bună actriță în rol principal și este nominalizată, la aceeași categorie, și la Oscar. Cu un scenariu care ar fi putut fi mai bun, The Wife este un film care se sprijină serios pe talentul celor doi actori principali, Close și Jonathan Pryce, interpreții soților Castleman.

Joan și Joe Castleman sunt un cuplu pe punctul de a deveni pentru prima dată bunici, iar viața pare că nu poate fi mai bună – treziți în miez de noapte de un apel telefonic, cei doi află că Joe tocmai a fost laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură. În secvența următoare, cei doi sar în pat ținându-se de mâini și intonând: „Am câștigat un Premiu Nobel! Am câștigat un Premiu Nobel!” Urmează călătoria la Stockholm pentru ceremonia de decernare a premiului. Pornind de aici, regizorul Björn L Runge, pe baza scenariului adaptat de Jane Anderson după un roman de Meg Wolitzer, face o incursiune în viața de dincolo de celebritate a unui cuplu care ascunde un teribil secret.

De la începutul poveștii o anumită tensiune plutește în aer. Vestea fabuloasă a obținerii unui Premiu Nobel pare să nu fi adus o bucurie deplină. Relațiile dintre cei doi soți par ușor încordate, iar relația lui Joe cu fiul său David, scriitor aspirant, nu e cu siguranță în cea mai bună etapă a ei. O serie de mici indicii ridică în mintea noastră mai multe întrebări... Joe este un pic afemeiat sau ni se pare? Joan trebuie să-și dădăcească soțul și să-i poarte de grijă ca unui copil sau e doar o falsă impresie? Evenimentele din 1992 (anul când i se acordă Nobelul lui Joe) sunt întrerupte de câteva ori de flashuri din trecutul soților Castleman, întâmplări petrecute cândva prin anii ’50 – descoperim astfel circumstanțele în care s-au cunoscut: el, un tânăr profesor de filologie; ea, o tânără dornică să se afirme ca scriitoare și, totodată, studentă a profesorului Castleman. Interesantă și de efect a fost decizia realizatorilor de a o distribui în rolul tinerei Joan pe Annie Stark, fiica actriței Glenn Close, asemănările fiind evidente.

Situația se complică în momentul în care, în drum spre Stockholm, își face apariția o mai veche cunoștință, Nathaniel Bone (un Christian Slater bun, fapt care ne face să ne întrebăm de ce actorul a intrat de atâția ani într-un con de umbră), un biograf dornic să scrie istoria vieții lui Joe, dar care începe să pună întrebări incomode și să insinueze lucruri grave.

În pendularea dintre recepțiile oficiale și evenimentele sociale, pe de o parte, și discuțiile intime, de familie, din spatele ușilor închise, se relevă pas cu pas adevăratul raport dintre Joan și Joe. Ea, ca soție și mamă, este stâlpul de rezistență al familiei, „magnolia de oțel” din spatele unui bărbat pe care îl descoperim din ce în ce mai lipsit de voință, dovadă că în spatele unui bărbat slab, dar de succes, stă întotdeauna o femeie puternică. Joan însăși nu mai este sigură de propriile sentimente, iar privirea ei, stăpânită, lasă totuși să transpară că ar avea multe de spus, poate chiar de reproșat. De la sentimente la resentimente se poate ajunge lesne într-un cuplu, mai ales când unul dintre parteneri se simte dat deoparte. Asemenea apei care, la suprafață, stă neclintită, dar freamătă teribil în adâncuri, Joan este un vulcan care ar putea erupe periculos, cu urmări dezastruoase. Ca studiu de caracter, filmul, aș zice, surprinde bine mânia reținută, riscul ca situația să degenereze.

The Wife ne vorbește despre rufele murdare care se ascund în spatele aparențelor de cuplu fericit. Orice familie are micile ei secrete, pe care se străduiește să le țină sub cheie. The Wife ne arată însă că, uneori, ceea ce pornește ca o pasională poveste de dragoste se transformă, în ani, într-o veritabilă piesă de teatru, într-o dramă din care spectatorii văd doar jocul bine calculat de pe scenă, nu și agitația din culise. Sub titlul de „dragoste” se pot ascunde sacrificii nebănuite și, am putea spune, absurde în unele cazuri.

Filmul explorează într-o oarecare măsură și tema inegalităților de gen, Joan văzându-și cu regret îngropată potențiala carieră de scriitoare din cauza misoginismului din lumea editorială. De altfel, filmul abundă în replici care sugerează că, pe nedrept, eroina principală este limitată la statutul de soție – „Te rog să nu mă zugrăvești ca pe o victimă. Sunt mult mai interesantă de-atât”, spune ea la un moment dat.

O revizionare a filmului ar fi probabil de dorit, deoarece, după ce secretul soților Castleman îi este descoperit spectatorului, anumite gesturi, priviri, tonuri ale vocii și replici anterioare dobândesc o altă semnificație și greutate și ar merita revăzute doar pentru plăcerea de a observa mai atent interpretarea și cuvintele lui Glenn Close. De pildă, când Joe îl respinge nepoliticos pe Bone, spunându-i că nu-i va da acordul să-i scrie biografia, Joan încearcă să repare greșeala cerându-i scuze biografului și atrăgându-i atenția soțului: „Nu e nimic mai periculos decât un scriitor ale cărui sentimente au fost rănite.”

Cu o mână de actori și o poveste în care nu sar în aer clădiri, nu se prăbușesc avioane și nu este invadat Pământul de extratereștri, Runge a reușit să facă un film care, în ciuda unei doze de superficialitate, prinde totuși ochiul spectatorului. Până la urmă, în măsuri diferite, mulți ne regăsim în pielea personajelor din film.

Închei cu o replică fantastică. La dineul care urmează ceremoniei de acordare a Premiului Nobel pentru Literatură, Joan șade la masă chiar lângă majestatea sa, Regele, care o întreabă cu ce se ocupă. Joan răspunde scurt: „Sunt o creatoare de regi.” Câte soții n-ar putea spune același lucru?!