Schimbările expresiei feţei reprezintă una dintre cele mai rapide posibilităţi de comunicare voluntară sau involuntară a unor senzaţii, trăiri sau chiar sentimente. Comunicarea prin expresia feţei reprezintă mimica (încruntarea , ridicarea sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguirea buzelor). Mimica este semnalul nonverbal cel mai uşor de descifrat.
Mimica se referă la expresiile faciale, acea parte a feţei noastre care comunică în diverse moduri: fruntea încruntată semnifică preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi descriu mirare, surpriză; nas încreţit - neplăcere; nările mărite - mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse - nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii. Cercetătorii notau că diferenţele culturale sunt intensificate în timpul actului de exprimare a emoţiilor. Prin urmare, expresiile emoţionale pot funcţiona ca limbaj universal, fiind în acelaşi timp unul cu accente regionale. Există rezultate impresionante privind universalitatea a şase emoţii fundamentale: bucuria, tristeţea, furia, dezgustul, surprinderea şi teama. Multe expresii faciale apar pretutindeni în lume, în fiecare cultură şi rasă. Expresiile vin să reprezinte, în fiecare cultură, aceleaşi emoţii. Ca dovada stă şi aşa-zisele emoticoane, folosite pe internet (e-mail-uri sau messenger), care exprimă acelaşi lucru în diverse culturi doar cu ajutorul anumitor expresii ale feţei
Prin mobilizarea unor muşchi ce dau naştere la cute, fruntea poate exprima diferite stări de spirit. Cele orizontale dacă sunt însoţite de o deschidere largă de ochi, înseamnă mirarea sau sperietură. Cutele verticale pot semnifica concentrare, critică, furie, nemulţumire.
Şi sprâncenele pot avea diverse conotaţii ca şi element mobil al fizionomiei. S-a dovedit că pot lua peste patruzeci de poziţii. Iar unul dintre cele mai răspândite semnale pe glob, este salutul prin ridicarea sprâncenelor. Ridicarea unei singure sprâncene poate reprezenta o atitudine critică. Iar în cazul râsului sau al plânsului se observă coborârea sprâncenelor.
Diversele expresii ale gurii corespund unor poziţii ale buzelor când ne confruntăm cu diferite gusturi, plăcute sau dezagreabile. Nu degeaba vorbim de figură acră, zâmbet amar sau dulce. Tot aici se poate adăuga şi strâmbatul din nas, care denotă stări diferite, de nemulţumire, dezgust sau aversiune.
Zâmbetul este un element care ajută să atragă bunăvoinţa, deoarece transmite prietenie, apropiere şi siguranţă de sine. Că zâmbetul ne atrage atenţia mai mult decât alte manifestări mimico-gestuale ne-o demonstrează şi faptul că poate fi perceput de la o distanţă la care nu observăm încă trăsăturile feţei unui individ (până la 90 de metri).
Este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Zâmbetul Mona Lisei este renumit ca semnificaţie, dar şi ca ambiguitate.
Forma extremă a zâmbetului este râsul, care presupune şi o emisie sonoră. Specialiştii clasifică râsul în funcţie de vocala dominantă: există un râs în a, al oamenilor sinceri, lipsiţi de ascunzişuri, un râs şmecheresc în e al celor ce se bucură de paguba sau necazul semenilor, un râs chicotit în i care nu e destinat exteriorului (denumit şi râsul în pumni), un râs în o, al individului care a avut o păţanie neplăcută şi unul în u – expresie a unei frici intense.
Râsul este un element terapeutic al zilelor noastre. Terapia râsului s-a născut la asiatici, ei râd mai des şi mai cu poftă decât europenii. Este o terapie de grup. Primii adepţi ai acestor alternative au fost locuitorii Indiei. Însă, în câţiva ani, s-au deschis râsoteci în toată lumea. Nemţii, americanii, italienii, francezii şi mai nou românii au început să râdă mai mult pentru o viaţă mai sănătoasă şi mai liniştită.
Interpretarea sensului zâmbetului variază de la cultură la cultură, fiind strâns corelată cu presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi. Sigur, sunt zâmbete şi zâmbete, sunt multe feluri de a râde. Zâmbetele naturale se deosebesc de cele false. S-a constatat că în zâmbetele artificiale se contractă doar muşchii din jurul ochilor, apărând la coada ochilor riduri (numite laba gâştei), nu şi muşchii feţei. Zâmbetele naturale durează mai mult decât cele artificiale. Să mai adăugăm la cele spuse că zâmbind mereu (ceea ce e altceva decât a râde prosteşte) dobândim o faţă prietenoasă şi că – cine nu ştie?! – râsul este molipsitor.
Însă, orice ar fi o faţă senină şi un zâmbet deschis, rămân o invitaţie la socializare şi prietenie. Râsul, veselia şi starea de bine pe care o dau acestea sunt un remediu vechi, constatat şi de înţeleptul Solomon: „O inimă veselă este un bun leac, dar un duh mâhnit usucă oasele. (Proverbe 17:22).
