Într-un moment în care responsabilitatea civică a pus stăpânire pe mine, m-am înfățișat înaintea dânsului, explicându-i eroarea pe care o făcea de-atâta amar de vreme. Bărbatul m-a întâmpinat cu un zâmbet asimetric și ironic: «Ce-ți pasă dumitale dacă eu port corespondență cu gunoierii?»”
Cunoaștem tiparul acestui actor de societate: izolat, posac, arogant, convingerea că este infailibil, toleranță scăzută la critici, o ironie tristă ce ține loc de protocol - într-un cuvânt: intangibilitate. Nu este un tipar care corespunde exclusiv vecinilor de bloc, în caz că povestirea incipientă a sugerat acest lucru. Și nici bătrânilor, suferinzilor sau narcisiștilor. Intangibilitatea sau, mai simplu, accesul aproape inexistent la inimile noastre, este o alegere asumată de a exista în acest fel și, mai mult decât atât, de a revărsa asupra lumii din glacialitatea noastră.
Profesia de om
Esop, filozoful și fabulistul grec, privea în zare. Apropiindu-se de el, un cunoscut l-a întrebat:
- Ce faci, Esop?
- Privesc.
- La ce privești?
- Privesc câtă lume și niciun om.
Ponderea între oamenii afabili, deschiși, comunicativi, sinceri, și cei abrutizați până la izolare de sentimente negative se păstrează încă de pe vremea lui Esop: prea puțini oameni, prea multă lume. Tot Esop spunea că „oamenii răuvoitori cred că fac mult bine dacă nu fac rău.” Prin urmare, abținerea de la socializare, neimplicarea și chiar poziția neutră pe care o adoptăm adesea, mai ales în situații în care angajarea la acțiune ne incomodează, sunt echivalente cu reaua-credință. Un bine pe care am ezitat să-l facem este un rău.
Esop nu a fost singurul preocupat de această problemă. Aprinzând o lampă, în plină zi, Diogene Cinicul umbla încoace şi încolo. Fiind întrebat de către mulţime de ce face acest lucru, el le-a răspuns: „Sunt doar în căutarea unui om.”
Fiind un veritabil cinic, Diogene spunea că oamenii concurează la exerciţiul de a-și săpa și lovi semenii, dar nu caută să se întreacă unul pe altul în bunătate şi dreptate. Se minuna că astronomii privesc către Soare și Lună, dar nu văd lucrurile de sub nasul lor; că oratorii, în discursurile lor, fac mult caz de dreptate, dar n-o practică niciodată sau că avarii critică banul în timp ce îl îndrăgesc peste măsură.
Oare cum ar arăta un Diogene al zilelor noastre? Probabil l-am observa în plină zi cu o lampă, orbit de întunericul dinlăuntrul oamenilor, de simţămintele subjugate și modelate de un scop egoist. „Orbecăind” prin lumina de-afară, în totală opoziţie cu întunericul din interiorul oamenilor, oare ar găsi el un suflet luminat și cast?
Prețul izolării
„Cine nu știe să zâmbească să nu-și deschidă prăvălie.” (proverb chinezesc)
Cât te costă atitudinea închisă? Poate o iubire de-o viață, o conviețuire armonioasă în familie, o călătorie agreabilă cu trenul sau o conversație constructivă care poate naște și renaște prietenii. Inconvenientul este că îți dai seama de prețul pe care-l plătești abia după ce ai pierdut ceva sau pe cineva.
Unul din personajele scriitorului Paulo Coelho a făcut mai mult decât ceea ce părea posibil, doar pentru a demonstra ceva fostei sale soții și, culmea, a reușit. Însă povara singurătății pe care a resimțit-o era mai copleșitoare decât sentimentul triumfului. De aici și numele romanului, care sună ca o axiomă: „Învingătorul este întotdeauna singur.”
Dacă ai în jurul tău un zid, nu te întreba de ce nu primești vizite.
Există o categorie de oameni care, deși ar putea fi utili celor care au nevoie de ei, sunt inaccesibili. Zidurile ridicate de aceștia sunt asemenea unor flăcări. Este ușor să ne construim propriile noastre microuniversuri: spațiul meu personal, granițele mele, nevoile mele, limitele mele. Însă, în timp ce experimentăm izolarea și atotsuficiența, realizăm că traiul devine gol și incolor.
Pentru a dărâma zidurile, acestea trebuie recunoscute, identificate și definite. Zidul poate însemna narcisism, dependență de tehnologie sau de filme; poate însemna superioritate, sarcasm sau timiditate și, finalmente, zidul poate fi orice lucru care ne izolează și rupe podurile dintre noi și ceilalți.
* * * * *
Amintește-ți că este mai greu să dărâmi un zid decât să îl construiești și că, uneori, înlăturarea efectelor nu mai este posibilă. De aceea, înainte de a te face vinovat de intangibilitate, folosește-ți vocea pentru alinare, urechile pentru înțelegere și compasiune, mâinile pentru acte de caritate și îmbrățișări, mintea pentru adevăr și inima pentru iubire. Lumea nu are nevoie de măreție cât are nevoie de bunătate, iar zilele noastre vor fi mai fericite dacă oferim o parte din inima noastră, nu din inteligența noastră.
