Toate diminețile erau la fel. Decepționat și abătut se trezea de fiecare dată, iar răsăritul soarelui nu însemna decât povara unei noi zile pe care trebuia s-o îndure. În lucrarea sa, „Secretul fericirii”, Billy Graham redă o secvență din viața acestui bărbat cu tulburări mentale, mai precis momentul în care decide că este cazul să consulte un psihiatru care i-ar fi putut prescrie o rețetă tămăduitoare prin care să scape din abisul deprimării.

Ședința nu decurgea foarte bine, în sensul că orice soluție încerca doctorul să aplice pacientului său, ea era anihilată de pesimismul implacabil al acestuia. Înainte de a părăsi cabinetul, psihiatrul și-a jucat ultima carte: i-a spus că în oraș se dă o reprezentație cu un clovn italian care-i face pe spectatori să se prăpădească de râs, seară de seară. „Da, vă recomand să-l vedeți pe acest clovn italian. Va avea un efect terapeutic și sigur veți uita de necazuri.” Păstrându-și grimasa de câine plouat, pacientul i-a replicat: „Eu sunt clovnul acela.”

* * * * *

Se întâmplă frecvent să ne aruncăm ochii peste gard la alții: inteligenți, talentați, avuți sau renumiți, imaginându-ne că duc o viață perfectă, că nu sunt împresurați de neliniști sau încorsetați de datorii, că nu-i încearcă nicio incertitudine sau că nu sunt constrânși de nevoi. Nu ne gândim niciodată că ei ar putea mima fericirea. Iluzia de care ne cramponăm este că, dacă am avea ce au ei, sigur am fi fericiți. Și ajungem, la rândul nostru să mimăm fericirea pentru că, nu putem s-o deținem completamente, dacă nu avem suficient din ceea ce ne dorim. Și niciodată nu vom avea.

Și atunci, dacă nici renumele, nici banii, nici capacitățile intelectuale nu vin la pachet cu liniștea și împlinirea sufletească, care mai e secretul fericirii?

Un rege nefericit

La un moment dat în viața sa, Solomon s-a decis să caute sensul adevărat al existenței umane, fiind hotărât să gasească și să trăiasca viața ideală. Dotat peste măsură cu înțelepciune și scutit de privațiuni, Regele Solomon a crezut că, dacă era cineva pe lumea aceasta care putea găsi satisfacție deplină, atunci negreșit el era acela. Dar Solomon și-a impus o condiție după care a avea să decurgă cercetarea sa: el va căuta în modul său propriu, după criteriile stabilite de el. El a sperat că propriul său intelect îl va învrednici să descopere secretul plentitudinii umane, fără să apeleze la revelația divină. Astfel că Solomon a cautat „sub soare” binele suprem.

Demersul lui Solomon s-a finalizat cu o concluzie destul de sumbră, conform căreia viața este „deșertăciune și goană după vânt”. El avea de toate, însă era atât de istovit, încât nu-i mai trebuia nimic din ce avea. În pofida uriașei sale înțelepciuni și bogății, el n-a fost în stare să găsească viața ideală. Și, desigur, concluzia la care a ajuns el este cea corectă. Dacă cineva nu se ridică deasupra soarelui, viața sa măruntă va fi doar un exercițiu al zădărniciei, supusă ciclității și, pe urmă, uitării.

Experiența lui Solomon a anticipat adevărul concentrat în cuvintele lui Isus: „Oricine bea din această apă va înseta din nou” (Ioan 4:13). Nicio altă experiență pămâneatscă nu va putea satisface setea noastră. În comparație cu fântâna vieții pe care ne-o dăruiește Dumnezeu, lucrurile oferite de viața telurică, bunuri, plăceri ori voiajuri, sunt doar bălți stătute și vase sparte.

Mesajul cărții Eclesiastului nu este unul tragic, care să ne suprime cheful de viață, ci de a ne atenționa că, dacă un om care avea un nivel de înțelepciune și bogăție pe care noi probabil niciodată nu-l vom atinge, n-a izbutit să fie fericit, atunci ne putem scuti de toate eforturile, cheltuielile, durerile de inimă, dezamăgirile și frustrările ce însoțesc căutarea noastră frenetică după ceva mai bun „sub soare.”

„În inima omului există un vid pe care Dumnezeu l-a lăsat pentru a putea fi umplut doar de El.” -spunea Pascal și n-aș fi putut spune mai bine!